O falsă dilemă

 

 

Domnul Victor Ponta, primul ministru al României, a ieșit mai deunăzi și a anunțat un lucru extraordinar, după părerea mea. Programul ”laptele și cornul” va fi transformat în programul ”Școală după școală”.

Imediat au pornit la asalt, documentați sau nu, comentatori, părinți, interpreți, cu sau fără legătură cu școala, care au întors problema pe toate fețele, până când aceasta și-a pierdut, în vorbăria goală, substanța, transformând un lucru necesar, evident și simplu într-o dilemă națională de tip hamletian. A fi sau a nu fi!                                                                                                                                                              Falsă dilemă. Pentru că valoarea acestei transformări nu constă doar în a asigura unor categorii de copii subzistența, ci, mai ales, în degrevarea familiei de obligația de supraveghere permanentă a copilului minor, ce-i revine prin dispozițiile Codului Civil, obligație pe care nu și-o poate îndeplini și preluarea, parțială, a acesteia de către școală. Școală care dispune de spații, bază materială, dar mai ales de personal calificat. Că nu peste tot aceste condiții sunt la standarde înalte, este foarte adevărat, dar aici Domnul Prim Ministru a înțeles foarte bine esența acestui program, aceea că timpul copilului, situat în spațiul dintre plecarea lui de la școală și sosirea părinților de la muncă, sau de la căutarea unui loc de muncă, este un timp extrem de periculos. Și asta deoarece în aceste câteva ore copilul devine ”invizibil”, în sensul că nimeni, nici școala și nici familia, nu știe ce face acesta. Doar rezultatele la evaluările naționale ne pot oferi o imagine asupra modului în care elevul ”exploatează” acest timp, dacă, bineînțeles, avem intenția de a face o evaluare obiectivă din care putem extrage concluzii de valoare.

Judecând lucrurile în această ”filosofie”, transformarea programului ”laptele și cornul” în programul ”școală după școală” este, pentru familia și elevul român, o necesitate, a cărei punere în operă nu mai poate fi amânată, câștigurile prin această minimă investiție putând fi uriașe: siguranța și securitatea copilului, combaterea consumului de substanțe interzise, acces mai larg la învățătura de carte, la programe educaționale, formare profesională, etc.

Parafrazând spusele unui celebru astronaut, pot spune despre această transformare, că ea reprezintă un pas mic pentru guvern, dar un pas uriaș pentru școala românească.

Să fie într-un ceas bun!

 

23 Martie 2013    

SPIRU HARET

REFORME  ȘI ”REFORME”

 

Recent,  parcurgând fluxurile de știri ale marilor agenții de presă, pe net, evident, am găsit o informație postată recent, față de momentul la care o accesasem, care m-a uluit.  Știrea, este șocantă, pur și simplu, judecând lucrurile prin prisma declarațiilor sforăitoare și ritoase ale diferiților oameni politici care s-au succedat de-a lungul spațiului temporar postceaușist pe la pupitrul cu ”reforme”. Mai ales al celor din educație!!!                                                              Nu mă intrigă faptul că, în principal,  știrea relevă existența, în România, a unui număr de biserici de două ori mai mare decât școli și spitale, dar proporția dispariției școlilor este înspăimântătoare:  7.598 unități de învățământ în 2010/2011, față de 28.000 în 1990. Așadar, în 20 de ani de ”reforme” școala, ca instituție a națiunii, a pierdut  peste 73% din unitățile de învățământ ce o reprezentau. Am cercetat datele statistice și orice urmă de îndoială mi s-a risipit. Ele sunt reale. Dacă acest fapt, al dispariției unui număr de 20.503 unități de învățământ, este sau nu  scandalos, las la aprecierea altora. Arăt însă faptul că, încă, ne aflăm sub zodia scurgerii unui secol de la dispariția fizică a marelui Spiru Haret, cel care, în cele trei ministeriate, prin reforma sa, a construit circa 2100 școli. Și ne mai aflăm, încă, sub zodia ”reformei” sistemului educațional. În ce o fi constat aceasta în cei 20 de ani despre care vorbim, nu știm, deși, tot mai multă lume începe a îndrăzni să spună, că aveam o școală mai bună decât cea existentă.                                                                                                       Având în vedere toate acestea, este foarte clar că în ultimii douăzeci de ani școala a trecut printr-o adevărată contrareformă care a adus-o în situația în care se află.                             Toate acestea sunt realități ale contemporaneității în care trăim. Toate acestea reprezintă , sau ar trebui să reprezinte, adevărate semnale pentru actuala conducere a ministerului educației. Ce spuneți, domnule Ministru Remus Pricopie? După câte vă cunosc, vă doresc, deja, mult succes! Cu atât mai mult cu cât vă știu un mare admirator al lui Spiru Haret.

 

 

 

Bibliografie:

www.pesurse.ro/03.02.2013

PARADOX. Avem de două ori mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Publicat

acum 4 ore de Iosif Buble

Publicat în

bani pentru bisericistatistici

 

 

03 februarie 2013                                                

Zimnicea

FUZIUNEA  F.S.I ”SPIRU HARET” -  F.EN

 

Joi 24 Ianuarie 2013, când s-a sărbătorit împlinirea a 154 de ani de la unirea Principatelor Române, cunoscută și sub denumirea de ”mica unire”, în viața sindicatelor din educația românească s-a produs un eveniment memorabil, fuziunea F.S.I. ”SPIRU HARET” și F.E.N.

            În urma unui proces îndelungat de negociere, întrerupt și reluat de câteva ori, îndepărtând suspiciunile, egoismele și tot ceea ce le-a despărțit ani de zile, cele două entități sindicale au ajuns la un acord comun, sintetizat într-un act intitulat ”PROTOCOL DE FUZIUNE”, în al cărui preambul se arată:

”Conducerile FEDERAȚIEI SINDICATELOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT „SPIRU HARET” şi FEDERAȚIEI EDUCAȚIEI NAȚIONALE,

Ca urmare a unor analize privitoare la situația actuală a salariaților din sistemul național de învățământ și a organizațiilor sindicale ale acestora,

Ținând cont de cerința membrilor de sindicat privind unitatea de acțiune și chiar unificarea mișcării sindicale din învățământ,

Propun fuziunea celor două federații, în baza prezentului PROTOCOL, convenit de comun acord, astfel:

Art. 1. Federația Sindicatelor din Învățământ „SPIRU HARET” și Federația Educației Naționale fuzionează sub denumirea: FEDERAȚIA SINDICATELOR DIN EDUCAȚIE „SPIRU HARET”.

Desfășurate sub auspiciile mărețului eveniment al Unirii Principatelor, lucrările Conferinței Naționale Extraordinare ale celor două federații sindicale, au consfințit prin votul celor 179 de delegați prezenți(dintr-un număr total de 197 delegați), voința celor peste 80.000 de membri de sidicat, angajați ai sistemului educațional românesc: UNIREA.

Prezenți la lucrări, Ministrul Educației Naționale, domnul prof. univ. dr. Remus Pricopie, Ministrul Delegat pentru Dialog Social, doamna ing. Adriana Doina Pană, Ministrul Secretar de Stat pentru problemele Învățământului Preuniversitar, domnul prof. Stelian Fedorca, Inspectorul Școlar General al Municipiului București, domnul prof. dr. Constantin Trăistaru și doamna Inspector Conona Petrescu, au exprimat satisfacția față de evenimentul care se petrecea, dar și speranța că împreună, printr-un dialog permamnent, care să aducă la  așa-zisa ”masă verde” opiniile și propunerile a cât mai multor oameni ai școlii, sistemul educațional românesc va deveni mai funcțional, mai fluent, mai eficient și mai acceptat. S-a evocat personalitatea și opera lui Spiru Haret, spirit sub autoritatea căruia trebuie parcurși  pașii pentru ca învățământul să fie ceea ce trebuie: serviciu pentru învățătura de carte a poporului român, în slujba poporului român.

Domnii profesori George Isvoranu și Dumitru Chilom, foști președinți ai F.S.I. ”SPIRU HARET”, și-au expus, cu lacrimi în ochi, regretul de a fi ieșit din viața sindicală, sub inexorabila presiune a scurgerii timpului, cu puțin înaintea producerii evenimentului. S-a ținut un moment de reculegere în memoria celui care a fost prof. Corneliu Gheorghe Caranica, primul președinte ales al F.S.I.”SPIRU HARET” și s-au exprimat regrete pentru că, din motive cu totul obiective, la acest eveniment important nu au putut participa domnii Cătălin Croitoru și Constantin Ciosu, președinți ai F.E.N. Tuturor li s-au conferit plachete prin care se recunoaște aportul și contribuția adusă de ei la mișcarea sindicală din învățământ, cât și la mișcarea sindicală în general.

În acordurile horei unirii, cântată la unison de cei 179 de delegați, prof. Marius Ovidiu Nistor, președintele F.S.E.”SPIRU HARET”, mulțumind în primul rând membrilor de sindicat pentru mandatul încredințat delegaților, mulțumind invitaților care au onorat cu prezența lor memorabilul eveniment al vieții sindicale din educația românească, declară închise lucrările Conferinței Naționale Extraordinare de fuziune a F.S.I. ”SPIRU HARET” ȘI F.E.N. și urează viață lungă noii organizații sindicale, FEDERAȚIA SINDICATELOR DIN EDUCAȚIE ”SPIRU HARET”.

Și așa cum marele eveniment de le 24 Ianuarie 1859 a rămas în conștiința românilor sub denumirea de ”mica unire”, sperăm ca, tot ceea ce s-a petrecut acum, să rămână în conștiința colectivă a sindicaliștilor din învățământ, sub denumirea de ”mica unire sindicală”.

 

26 Ianuarie 2013                                                   

 

 

 

 

 

 

 

 

SCRISOARE    DESCHISĂ

 

 

 

Domnule Prim - Ministru,

 

După evaluarea națională a ”prichindeilor” de-a VIII-a și a teribiliștilor liceeni din anul 2012, realitatea ne impune a discuta despre educație în cu totul alți termeni. Pentru că ceea ce s-a întâmplat acum, reprezintă în mod evident efecte ale politicilor aplicate acestui domeniu de activitate, pe care unii îl tratează ca domeniu strategic, iar discuția amintită nu mai suportă amânare.

Am constatat cu acest prilej că în România a fost posibilă crearea, în timp, a două școli -  școala rurală și școala urbană. Am constatat raptul dintre acestea. Mai constatăm că sute de mii de copii români rămân, într-o formă sau alta, în afara sistemului educațional prin abandon școlar, că școala română, ca instituție, nu beneficiază suficient de grija celor interesați să i-o acorde, părinți, elevi, O.N.G.-uri, dar mai ales oameni politici și tot acum constatăm că multiplele reforme aplicate nu au avut efectele dorite. Dar, cel mai important este faptul că acum constatăm, cu acuitate, cine suferă.

            De aici nevoia, marea nevoie, ca această discuție să fie diferită de toate celelalte, înainte de orice prin gradul înalt de sinceritate cu care ar trebui să abordăm problematicile specifice, de aici marea nevoie de a scurta drumul de la vorbă la faptă, de aici nevoia de a face, cu adevărat, ca educația să fie posibilă la niveluri comparabile cu cele ce-au fost, chiar aici, la noi, iar mai apoi cu ale altora. De aici nevoia ca raportarea la realitate și adevăr să devină fapt concret, care să aibă drept efect ameliorarea, îmbunătățirea și chiar ridicarea la niveluri și standarde superioare a serviciului educațional românesc.

            Catastrofa cu care ne confruntăm și care, vrem nu vrem, se materializează în adevărate atingeri ale dreptului fundamental al copilului la educație, determinată, evident, de politici nepotrivite, ce transformă educația românească în câmp experimental, cobaii fiind copiii, trebuie eradicată. Iar acest proces este o necesitate ce nu mai trebuie argumentat sau demonstrat. Este deja vizibil, iar efectele de asemenea.                                                                                                             Procesul schimbării sistemului educațional românesc nu ar trebui să poarte numele de reformă. Prea s-a demonetizat și prea s-au fălit unii că fac reformă. Și parcă ne poartă ghinion. S-o facem frumos, fără tam-tam-uri stridente, în liniște și confidență, ca orice lucru serios și profund, care cu certitudine va da roade, dar numai s-o facem. Va fi nevoie de curaj și asumare, din partea tuturor părților. Va fi nevoie de înțelepciune bătrânească dar și de elan și istețime jună. Va fi nevoie de viziune, de aplicarea unor soluții imediate, impuse de realitate, dar și de înțelepciune, pentru a păstra la temelia noului tradițiile și valorile.    Noul concept trebuie să identifice cu exactitate și să trateze ca atare elementele de  structură, îmbinându-le armonios cu cele de infrastructură, într-un sistem indestructibil și eficient, care să folosească resursele în mod rațional, spre realizarea obiectivului propus, omul, cetățeanul. Ce frumos era spus cândva, ”Casa școalelor”! Conceptul de școală avea o casă. Dacă privim expresia casă, ca sistem, va trebui să acceptăm că orice casă trainică și frumoasă, reprezentând o structură, trebuie să dispună de o infrastructură adecvată, reprezentată de o temelie pe masură, care să-i confere rezistență și stabilitate. O dată ridicată, resursele alocate pentru a o face funcțională, țin de necesitate, importanță, priorități și impact socio-istoric.

            Să restaurăm, deci, conceptul de sistem educațional și să facem din el o valoare ”de minte și suflet”.

           

            De aceea, pentru a schimba școala românească, vă solicităm,  Domnule Prim - Ministru

                        Finanţaţi programul şcoală după şcoală                                                                       

Suntem cu toţii îngrijoraţi de rezultatele elevilor români, la testările internaționale, (de tip PISA, PIRLS, TIMSS), la examenele naţionale, (testarea națională, BAC), dar și mai îngrijorătoare rămâne integrarea lor socio-profesională și din această cauză, tot cu toții, dorim o schimbare reală în sistemul educațional românesc, schimbare care să aibă drept efect succesul școlar și pe cale de consecință integrarea socio-profesională eficientă a absolvenților.

Învățarea, însă, este un proces psihic, realizat pe baza studiului individual, ce ar trebui realizat în așa-zisul ”timp de învățare” al elevului și fără de care principiul didactic al însușirii temeinice a cunoștințelor rămâne un simplu deziderat.

În România însă, elevul rămâne total nesupravegheat, în timpul care ar trebui să-l afecteze actului primordial al procesului de învățare, studiul individual, adică între momentul plecării de la școală și momentul sosirii părinților de la muncă. Factorii educaționali cei mai importanți, școala și familia, nu pot spune ce face copilul în tot acest interval de timp. În țări cu tradiție și grijă pentru copil, părinții aduc copilul la școală când începe programul de școală al acestuia și îl iau când termină ei programul lor de lucru, responsabilitatea școlii privitoare la copil, încetând o dată cu acest moment.  Astfel, după timpul de predare a noilor cunoștințe, școala asigură copilului condiții în vederea pregătirii pentru a doua zi, iar o dată cu plecarea de la școală împreună cu părinții săi, el intră, practic, în spațiul de timp cunoscut sub numele de ”timp liber”.

Avantajele proiectului:

1.Având în vedere procesul de supraveghere permanentă a copilului, este asigurată integritatea fizică, psihică și afectivă a acestuia.

2.Pregătirea pentru a doua zi efectuându-se, prin studiu individual, sub îndrumare calificată, calitatea învățării, în sensul cantității, calității și însușirii temeinice a cunoștințelor, poate face ca rezultatele obținute să fie mult superioare, succesul școlar fiind, astfel, asigurat.              

3.Fiind obișnuit ca zilnic să depună acest efort, de studiu individual, în timp, acest lucru se transformă,  în deprindere(competență) și pe cale de consecință, conceptul de învățare pe tot parcursul vieții are, astfel, șanse reale de materializare practică.

 

                                                  NOTA DE FUNDAMENTARE

 Succesul școlar este asigurat, în fapt, prin calitatea învățării, definită de cantitatea, calitatea și temeinicia cunoștințelor asimilate de copil, calitate materializată, inițial, în rezultatele obținute la evaluările naționale și internaționale, iar în final, în ocuparea locului de muncă pe care și l-a dorit și pentru care s-a pregătit. În scopul asigurării premizelor unei învățări de calitate, singura ce poate garanta formarea de competențe, se impune crearea unor condiții specifice pentru ca elementul primordial al învățării, fără de care aceasta devine iluzorie, studiul individual, să fie efectuat zilnic, sistematic și continuu.

 Pe această bază, prin repetare, se formează deprinderea de a învăța permanent, de a asocia noile cunoștințe asimilate cu ceea ce s-a învățat deja, iar de aici și până la o construcție originală, izvorâtă din propria forță creativă a copilului, nemaifiind decât un pas.                               

Studiul individual reprezintă condiția sine qua non pentru ca procesul de învățare să fie unul real, temeinic, pe care să se sprijine, apoi, competențele profesionale, definitorii pentru inserția profesională și înaintarea în carieră.  Extrapolând discuția privitoare la ”deficitele” socio-economice ale familiei la nivelul întregii societăți și analizând situația din punctul de vedere al transpunerii în realitatea învățării (școală-familie-copil) a principiilor procesului de învățământ, cunoscute și sub denumirea de ”principii didactice”, constatăm, fără dificultate , că în fapt, ele nu pot fi operaționale, în condițiile actuale ale școlii din România. Iar, în aceste condiții nu putem vorbi de învățare, ca suport al succesului școlar, în sensul formării competențelor profesionale și al inserției socio-profesionale a absolvenților.

Astfel, în condițiile economico-sociale din țara noastră, drepturi și obligații importante ale familiei(părinților), dispuse de Codul Civil, cât și ale instituției școlii, dispuse de legea educației, nu pot fi exercitate, perdantul esențial fiind copilul.  Facem referire aici la procesul de supraveghere a copilului, drept și obligație a părinților, înscrise în dispozițiile art. 493 al noului Cod Civil, dar și a altor obligații înscrise la  Cap.II, Drepturille și îndatoririle părintești [ art 488, Îndatoririle specifice, (alin.(2), În acest scop, părinţii sunt obligaţi: . . .  c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului)]. 

            Nu știm dacă nerespectarea acestor obligații ar putea atrage sancțiuni aplicabile familiei (părinților), sau școlii, cert rămânând faptul că cel supus pericolelor generate de fenomenul de nesupraveghere, este copilul român. 

            Unul din efectele actului de nesupraveghere permanentă a copilului, îl reprezintă indiscutabil, insuccesul școlar, relevat cel mai dureros de rezultatele slabe obținute de elevii români la evaluările naționale(finalul clasei a VIII-a și BAC) și internaționale(PISA, TIMSS, PIRLS).

 Cel mai aspru și mai grav insucces, însă, îl reprezintă, în mod categoric, inserția socio-profesională precară a tinerilor absolvenți, care în urma absolvirii liceului sau a unei facultăți de profil, se văd obligați să se adreseze direct serviciilor de șomaj.

 Este necesar a arăta că unul din momentele importante din ciclul diurn al copilului, în care acesta rămâne total nesupravegheat, este reprezentat de timpul de când copilul pleacă de la școală până când părinții săi ajung la domiciliu după terminarea programului lor de lucru sau de căutare a unui loc de muncă. Acesta este, în fapt, ”timpul de învățare”, timpul în care copilul ar trebui să se pregătească, prin studiu individual, pentru programul pe care îl va avea la școală în ziua următoare. Însă, în foarte multe cazuri, iar examenul de BAC ne poate releva procentul, copiii văzându-se singuri, nu urmează programul de studiu individual, ci sunt atrași în diferite alte ”activități”, ale unor ”grupuri”, numite adeseori anturaje, ignorând cu desăvârșire ceea ce în mod normal ar trebui să facă.

Cauzele acestui fenomen sunt cunoscute, dar nu se face nimic pentru ca ele să fie înlăturate și o dată cu ele și efectele.

 De aceea, o schimbare în bine, cu adevărat reală a sistemului educațional românesc nu poate fi concepută cu ignorarea Programului ”Școală după școală”, iar acesta ar trebui înscris, ca punct distinct, în programul general de reformare al educației din România, prin intermediul lui putându-se remedia efectele de nesupraveghere ale copilului.  Finanțarea acestui program de la bugetul de stat se impune, iar aceasta ar compensa, astfel, starea socială precară a familiei românești, ce nu poate oferi copilului prea multe, inclusiv resursele necesare instrucției și educației lui, reducând astfel substanțial fenomenul de abandon școlar generat de gradul înalt de sărăcie existent, fenomenul insuccesului școlar generat de nesupravegherea copilului și pe cale de consecință eficientizând procesul de inserție socio-profesională a absolvenților.                                                

Cunoaștem constrângerile financiare manifeste ce bântuie prin vistieria națională, dar considerăm, totuși, că fiind vorba despre copil, despre asigurarea accesului său la drepturile sale fundamentale, în speța de față dreptul la educație, nici un efort nu poate fi prea mare. Avem convingerea că aici fiind vorba despre un interes direct al copilului și despre ceea ce legislația românească numește ”INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI” , dar și al părinților și al societății în general, ar trebui să ne decidem în acest sens și să ne asumăm finanțarea programului ”școală după școală”

În cuvântul scris de M.S. Regele Mihai în cărțile de oaspeți de la Senat si Camera Deputaților cu ocazia rostirii discursului său în fața camerelor reunite ale Parlamentului României se arată:”Nu văd România de astăzi, ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”, iar în discursul său spunea:  „Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii”

            Nu știu dacă îmi este permis să comentez cuvintele Majestății Sale, dar dacă privim lucrurile din același punct de vedere, finanțarea programului ”școală după școală” ar putea fi privită ca o obligație ce ne revine față de creditorii noștri, copiii.                                

Și pentru că nu atrecut prea mult timp de la momentul împlinirii unui veac de la dispariția marelui reformator Spiru Haret, întrebarea care mă frământă nu poate fi decât aceasta: oare, ce ar fi făcut acest mare român, dacă se confrunta cu această problemă?

 

REFORMAREA CLASEI POLITICE

 

 

 

Adeseori am auzit formula folosită drept titlu. Încă mai este auzită, pe ici, pe colo. Mai rar, dar se aude. Cum se traduce formula? Fiecare înțelege în felul său. Esența, însă, în accepțiunea mea, cel puțin, ar consta în aceea că politicienii ar trebui să guverneze (și) în scopul ridicării condiției de viață a cetățeanului de rând. Nu e vorba neapărat de umplerea mațului, dar cu certitudine oamenii vor locuri de muncă, recunoașterea valorii muncii lor, respectarea valorilor pentru care au luptat și militat; stat de drept, justiție și justiție socială, educație, sănătate.  Evenimentele ce se succed cu repeziciune în viața politică, încă ne lasă să așteptăm. Din nefericire, este vorba de o așeptare cam fără speranțe. Nimic și nimeni nu ne transmite mesajele mult așteptate. Nici prin vorbe, nici prin fapte.

Oamenii, definiți în sensul de electori, încă nu înțeleg ce se întâmplă. Pentru că prin votul lor au dat un mesaj foarte clar. Nu mai vrem ce a fost și nici cum a fost.Vrem dreptate, vrem demnitate, vrem onestitate, vrem transparență. V-am dat putere. Chiar mai mult decât trebuia. Aduceți în viața noastră toate acestea. Și celelalte pe care le-am pomenit. Altfel, ne veți dovedi că becisnicia este dominanta caracterului vostru, care nu se deosebește de al celorlalți. Iar în campania electorală ați dat o adevărată bătălie să infirmați această afirmație și astfel să vă diferențiați de ceilalți. Și oamenii v-au crezut. Iar crezul acesta mai persistă. Încă.                                                                                              Comisia de la Veneția se pronunță asupra României ca stat de drept și confirmă că ceea ce s-a întâmplat astă vară a fost corect și în spiritul normelor europene de drept. Un semnal tardiv, dar care confirmă că lupta comună de atunci, a politicienilor și a poporului, nu putea fi altfel. Ea, acea luptă comună, a constituit liantul dintre politicieni și electori, elementul care i-a apropiat atât de mult încât acum, în iarnă, pe viscol, ger și ninsoare abundentă, ca și astă vară, în condiții meteo ostile, a făcut posibil un scor electoral istoric.

Tudor Gheorghe concertează ”DEGEABA”. Poate nu chiar degeaba. Pentru că ”cine va avea urechi de auzit, va avea posibilitatea de a auzi, iar cine va avea ochi de văzut, va vedea”. Și dacă la toate acestea se va adăuga și mintea românului cea de pe urmă, este posibil să avem suficiente argumente pentru a-l contrazice pe d-l Gr. Moisil, care, mucalit, decreta:”legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil”. Iar istoria, chiar cea mai recentă, ne face dovada adevărului rostit de Nicolae Titulescu în Discursuri (1935): ”Aflaţi de la mine că românii acceptă toate suferinţele, dar tot eu vă spun că ei nu vor accepta niciodată nedreptatea”, dar dacă va fi necesar acesta va merge până la final, când prin acțiune de masă va ajunge la același domn Nicolae Titulescu ce îndemna: ”Popor, alege-ţi şefi, nu stăpâni!”            Este posibil ca de-abia atunci să putem vorbi despre reformarea clasei politice, dar nu intuim dacă, ajunși la acele momente, această reformă făcându-se mai repede sau mai încet, vreunul dintre noi sau politicienii de astăzi vor mai fi existând.                                                                                                                                                     Și ar fi mare păcat de lupta comună dusă până acum.

NEVOIA DE SPIRU HARET

 100 DE ANI DE LA DISPARIȚIA FIZICĂ A UNUI MARE ROMÂN

 

            În intervalul de timp dintre marea sărbătoare a întregirii neamului românesc, 1 Decembrie și tot atât de marea sărbătoare a Nașterii Domnului Isus Hristos, Crăciunul, românii ar trebui să mai instituie una – 17 Decembrie, zi în care ar trebui să se comemoreze viața, opera și faptele unui adevărat savant, om politic, eminent om de știință, recunoscut internațional, românul Spiru Haret, 1851 – 1912, iar Parlamentul României ar trebui să ia act și să delibereze asupra unui astfel de demers care să așeze acolo unde se cuvine o adevărată valoare națională. Evenimentul ar trebui să se întâmple anul acesta, când se împlinește un secol de la trecerea lui dincolo, în lumea de sus, de unde ne privește cu uimire, dar fără nici un fel de admirație.

            Personalitate marcantă a timpurilor sale, sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Spiru Haret a rămas în memoria colectivă, a puținilor români care au auzit de el, drept reformator al învățământului românesc. În fapt, însă, el a fost un reformator al societății, în speță cea românească, reforma învățământului fiind atât o secvență a filosofiei sale despre reforma socială cât și un mijloc de realizare a acesteia.

             Rob al crezului său fundamental, matematica și astronomia, a căutat să demonstreze că așa cum legile mecanicii se pot aplica fenomenelor lumii materiale tot așa de bine acestea pot fi fundament științific și de cunoaștere al fenomenelor sociale și pe această bază acestea putând fi previzionate și influențate.                                                                                                                                                    În acest sens, în 1910 publică lucrarea Mecanica socială, o adevărată operă științifică unde pe lângă legitatea dintre fenomenele sociale și cele ale naturii, arată că, prin similitudine cu determinarea poziției unui punct în mișcare în mecanica rațională, tot așa, în mecanica socială, omul poate fi comensurat în trei axe esențiale: morală, intelectuală, și economică.

            Spiru Haret, un realist convins, a considerat că o dată ce societatea și fenomenele sociale vor putea fi cunoscute și previzionate pe baze științifice, mersul acesteia spre mai binele tuturor, spre binele social, ar putea fi ușurat dacă cei de la conducere vor aborda ca atare actul de guvernare, fiind astfel posibil saltul spre condiția țărilor dezvoltate.

            În viața școlii își face simțită prezența încă din anul 1884, când își începe munca de inspector dar și de om politic și când în calitate de inspector general al Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, redactează lucrarea ”Raport general asupra învățământului secundar prezentat d-lui ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor. Lucrarea, în care se proiectează cadrul și esența doctrinei sale, numită și cunoscută  sub numele de doctrina haretistă, previzionează reforma ce o va iniția începând cu 1897, moment în care începe epopeea reformistă a învățământului românesc, prin numirea sa în funcția de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor.                                                                                                                                                                                Înțelegând că educația reprezintă un factor esențial al dezvoltării economice, Spiru Haret face din învățământul românesc, ceea ce clasa politică de după el nu a reușit niciodată, adică, o adevărată ”prioritate națională”, iar Conferinţa interguvernamentală specială asupra condiţiei personalului didactic, convocată de UNESCO, în colaborare cu OIM, la  Paris, în 5 octombrie 1966, a consfințit, 70 de ani mai târziu, prin adoptarea Recomandării U.N.E.S.C.O. – O.I.M. cu privire la statutul profesorilor, faptul că ”educația fiind un factor esențial al dezvoltării economice, planificarea învăţământului ar trebui să facă parte integrantă din ansamblul planificării economice şi sociale, destinate să amelioreze condiţiile de viaţă”(Recomandarea U.N.E.S.C.O. – O.I.M privind statutul profesorilor, Cap. IV, art. 10, lit.d).

          ”Trebuie să căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele mai bune și mai sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului” iar chestiunea personalului didactic ,,este tot așa de importantã, dacã nu chiar mai importantã decât a programelor; cãci un bun profesor cu o programã mediocrã dã tot mai bune rezultate decât un profesor mediocru cu cea mai bunã programã“

În acest sens elaborează un set de legi și alte acte administrative subsecvente, care fiind organic legate de realitate, produc efecte maxime în aplicarea politicilor specifice învățământului. Numărul mare de școli nou construite, dotările specifice, manualele, politica de personal, salarizarea acestuia, numărul de elevi cu care se constituie grupele și clasele, ajutorul acordat elevilor aflați în nevoie, duc, în mod inexorabil, la ceea ce trebuia: reducerea substanțială a nivelului analfabetismului, condiție sine qua non a reformei social – economice, ridicarea condiției intelectuale, morale și materiale a românului și implicit, a condiției de stat modern și a prestigiului României.

Spiru Haret, a avut o contribuție esențială la ceea ce astăzi numim dialogul social, spre împlinirea a ceea ce, tot astăzi, numim pacea socială. Într-o Românie aflată în plina criză economică, frământată de conflicte sociale si dispute politice, cu un sistem de securitate socială aflat în colaps, conceptiile lui Spiru Haret uimesc prin avangardismul si vizionarismul lor.

Ceea ce ne  îndeamnă să afirmăm că Spiru Haret este înaintașul protecției sociale actuale se concretizează în elaborarea de prevederi legislative, hotărâri și acte administrative, programe sociale, înființarea de cantine școlare, acordarea de burse, ajutoare sociale, manuale, cărți, lucruri pentru realizarea cărora a fost necesară alocarea de sume de la bugetul public.

            Spiru Haret, de la înălțimea funcției sale, s-a străduit să răspundă fiecărei scrisori trimise de oricare profesor sau învățător și a avut întotdeauna timp să dialogheze cu dascăliiși să participe la toate congresele asociației învățătorilor din România, iar după spusele sale ”m-am străduit ca din slujitorii școlii să creez o forță pe care s-o îndreptez întreagă contra stăriide ignoranță și de decădere a națiunii sub toate formele ei”(1908).  

El considera că ”binele social” reprezintă posibilitatea fiecăruia de ”a-și conserva și a-și mări pe cât posibil avuția sa economică, intelectuală și morală”, un rol fundamental în realizarea acestui deziderat reprezentându-l nivelul de instrucție și educație cât și a celui de moralitate socială..

"Nu ajunge ca suma bunăstării economice, intelectuale și morale a unei societăți să fie mare, mai este necesar ca ea să fie repartizată cât se poate de armonios în masa socială, căci este greu să numim bogată sau cultă o societate în care avuțiile colosale ale câtorva indivizi se ridică deasupra unei mulțimi de infometați sau în care pătura subțire de intelectuali maschează si ascunde masa de jos care zace în ignoranță”.                                                                                                                                            Pentru toate acestea și altele, sculptorul Ion Jalea a executat, în 1935, din marmură de Carara, statuia lui Spiru Haret, ca omagiu adus marii personalități, amplasând-o în Piața Universiății din București  Pentru toate acestea și altele, Parlamentul României ar trebui să ia act și să delibereze asupra instituirii în ziua de 17 Decembrie a fiecărui an a unei zile comemorative, dedicată lui Spiru Haret,  care să așeze acolo unde se cuvine o adevărată valoare națională.                                                                                                                                                     Iar acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât în condiția actuală a școlii și societății românești, nevoia de Spiru Haret este mai mult decât evidentă.