S.O.S.:  POLITIZAREA FACE RAVAGII

Motto: „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă                              funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”                          M. Eminescu

   («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

De ani întregi, împreună cu mulți colegi de-ai mei, cerem vehement depolitizarea sistemului educațional, în care funcționăm, sistem fundamental al statului român și al oricărei națiuni care vrea să progreseze și promovarea curajoasă a profesionalismului autentic, singura șansă de a ne asigura că performanța va fi posibilă. Am argumentat, am demonstrat, am arătat că răul cel mai rău într-un mediu profesional este politizarea, care are drept efect deprofesionalizarea, diminuarea șanselor de a obține performanță și disoluția. Numai că, nimic din toate acestea nu a contat.                                                 Justiția, sănătatea, siguranța cetățeanului, reprezintă și ele sisteme importante ale statului prin care se asigură respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, devenite și ele în timp, prin politizare, victimele intereselor de grup ce asigură un singur lucru: perpetuarea la putere a acelorași inși care acaparează sistematic bugetul național în scopuri mai mult decât obscure, lăsând cetățeanul fără apărare.

Se dezbate frenetic în aceste zile cazul accidentului aviatic care, din nefericire, s-a soldat cu victime omenești din cauze de incompetență prin politizare, așa cum concluzionează iluștri oameni ai publicisticii românești și nu numai. Și chiar dacă această concluzie este formulată și rostită cu asiduitate în spațiul public, nu cred că se va întâmpla ceva, tot așa cum nu s-a întâmplat nimic nici atunci când, pe toate canalele mass-media, s-au dezbătut cazuri la fel de dramatice. Oameni care au murit cu zile din lipsă de medicamente sau pentru că s-au desființat spitale, oameni care au fost condamnați zeci de ani fără să fie vinovați, oameni care adresându-se instanțelor internaționale au câștigat împotriva statului român, recuperând milioane de euro, pe care le-a plătit bugetul de stat, în locul celor ce și le-au însușit pe nedrept, copii care nu pot frecventa școala din lipsa mijloacelor de transport sau a celor financiare, profesori care nu-și pot face meseria din lipsa mijloacelor de învățământ, desființarea de școli prin nefinanțare, etc.                                                                                                                                                    Și atunci s-a pus același diagnostic: incompetența prin politizare.

Efectul?  Nimeni nu este făcut răspunzător pentru nimic, deși crimele s-au produs și prin asumarea răspunderii.

Iar fenomenul, în loc să fie eliminat din practica partidelor ajunse la putere, prin asimilarea concluziilor ce se impuneau fiind evidente și apreciate de majoritatea cetățenilor, a fost exacerbat până la paroxism, transformat fiind, în mod evident, în scop în sine, pentru ”recompensarea ciracilor”, singura rațiune de a fi a politicienilor, cu excepția ”tunurilor financiare” în avantaj propriu sau de partid.

Dezumanizarea prin putere se manifestă, nota bene, prin atitudinea vădită împotriva interesului cetățeanului, prin lipsirea acestuia de servicii publice esențiale, justiție, sănătate, educație, securitate, resurse financiare, pentru a-l manipula și a-l menține în stăpânirea politicului.                                   Te confrunți cu așa ceva în România? Răspunsul la această întrebare poate fi cu adevărat sincer, doar dacă se adresează propriei conștiințe. Și dacă, în fața suveranității acesteia, răspunsul este pozitiv, adică DA, atunci, în mod inexorabil, trebuie să ne întrebăm: cât mai tolerăm această situație? Cât mai acceptăm ca noi și copiii noștri să nu avem un viitor pentru că ăștia nu știu decât să fure și să jefuiască. Lupta politică, în accepțiunea lor, nu înseamnă afirmarea superiorității unei doctrine politice sau a alteia față de celelalte, în diferite momente istorice, ci o crâncenă bătălie pentru acapararea și stăpânirea bugetului națiunii române, pe care să-l devalizeaze sistematic, pentru a ne batjocori apoi cu sintagma: ”voi nu vedeți mă(bă) că nu sunt bani”?

În fața acestei grozave agresiuni, ce a dus poporul român la cel mai scăzut nivel de trai din Europa,  la subfinanțarea gravă a serviciilor publice fundamentale, la moartea celor două persoane din accidentul aviatic recent și a altora, pomenite în dezbaterile publice anterioare, este necesar să se facă ceva? Cine s-o facă?  Cetățenii, agresați prin corupția de stat, prin activități ale grupurilor de interese ale ”băieților deștepți” sau clanurilor interlope, singurele domenii performante ale guvernărilor de după 89. Cum? Poate că un fel de cetățeniadă, prin care să se facă posibilă întreruperea acestor practici, de așa-zisă guvernare, ce jefuiesc de zeci de ani poporul român, adus pe această cale în situația de rușine a Europei, s-ar impune. Aici ar trebui să avem o justiție cu adevărat independentă, o educație de asemenea și o sănătate(mai ales a minții) care să permită revenirea la vectorii morali ai oricărei civilizații ce se consideră superioară, tocmai prin respectul față de om, prin guvernarea în interesul cetățeanului, ce ar trebui să prevaleze în toate situațiile.

            Aceasta ar mai fi necesară și pentru a scăpa de teroarea politrucilor, motivul esențial al Revoluției din 89, exercitată asupra oamenilor de bună credință, singurul ”argument” la îndemâna acestei minorități agresive fiind carnetul de partid și ”serviciile” prestate pentru ”a se descurca”, pentru ”a avea spatele asigurat”,  esența filosoficei, emfaticei și ”misterioasei”(în accepțiunea lor) sintagme  ”școala vieții”.

             Ar mai fi, de asemenea, necesară acestă cetățeniadă, pentru salubrizarea politichiei românești,  pentru ca oameni cu adevărat valoroși să candideze fără teama că o dată intrați în politică se vor trezi cu hârdăul cu scârnă în cap, motivul esențial al rămânerii în afara politicii a profesionalismului și bunei credințe. De altfel, la o privire sumară, se poate constata ușor că aceasta a fost și este, în fapt, ”rețeta” ce a permis ajungerea la situația în care ne aflăm acum.

              Și ar mai fi necesară, în special, pentru ca în viitor, salvarea celor aflați în situații limită, ca aceea de acum, în care au decedat Aura Ion și Adrian Iovan, să fie posibilă prin efectul de competență prin depolitizare.

                      Și totuși, o întrebare rămâne: pentru crimele comise prin intermediul                                         incompetenței prin politizare, cine răspunde?

         22 Ianuarie 2014        

”SPECTACOLUL  EDUCAȚIEI”

Nici nu s-au stins bine ecourile scandalului ”Bac – 2013”, că iată, s-a revărsat din nou asupra noastră, a Doamnelor și Domnilor Trandafir, tsunami-ul corupției generalizate, declanșat, din nou, de un caz singular, acela al unei doamne care, este adevărat, a ieșit cu totul din tiparele moral-comportamentale ale breslei. Și acum, ca și astă vară, s-a clamat cu o furie ucigătoare că evenimentul reprezintă un fenomen de masă, că acesta este învățământul românesc, etc., iar spectatorii făcând uz de ”police versus”, au cerut capul celei dovedite, ceea ce li s-a și oferit.                                                                             Numai că, după facerea dreptății prin demiterea femeii, devenită în mod inexorabil ”persona non grata”, scandalul, în loc să se diminueze și să se stingă, se accentuează sub talazurile ”judecătorilor”, care atingând paroxismul, ”ucid” de-a valma, fără să aleagă, oameni nevinovați, care-și fac onest datoria, în școala românească, urbană sau rurală în care muncesc, odată cu minoritatea care crede că facând parte din categoria ”băieți deștepți”, le este permis orice.                                                             Violența impactului, a transformat corpul profesoral din România în ascet, care asistă tăcut la profanarea sa, așteptând ca ”urcarea pe cruce” să se producă mai repede, pentru potolirea setei de sânge a ”judecătorilor” săi, dar și pentru curmarea suferințelor lăuntrice pe care este silit să le îndure întru distrugerea demnității, a prestigiului și adevăratei autorități morale pe care o reprezintă, în măreția sa de făuritor de oameni.

            Poate că unii vor zâmbi cu superioritate, în colțul gurii, atunci când vor citi aceste cuvinte, dar e posibil ca prin aceasta, în fapt, să râdă mânzește. Pentru că este necesar a ne interoga pe noi înșine, spre a afla răspunsul la întrebarea: ”de ce tot mai mulți oameni cu stare materială, ajunși în dregătorii importante, tânjesc după titlul de profesor, care musai trebuie să fie alipit numelui lor”? Iar mai apoi, dacă se poate, că de-aia sunt ”băieți deștepți”, de ce vor musai și  titlul științific de doctor, așa cum ne arăta într-un discurs public domnul academician Solomon Marcus? Nu cumva pentru ca numele ce-l poartă să fie înnobilat de particula prof. sau prof. dr, iar prin aceasta sperând că și propria ființă va fi la fel de înnobilată?                                                                                                                                                               Ceea ce nu realizează ei acum, este faptul că la ”coborârea de pe cruce”, profesorul român va deveni mesia, pentru că între timp s-a înălțat până la Domnul prin recunoașterea greșelii comise de cea care s-a abătut de la canoanele profesiei,  va arăta tuturor calea cea dreaptă, demnă de urmat, pentru ca omul să devină OM, așa cum, de altfel, a făcut-o pe de-a-ntregul și în toți acești ani. Numai că, până acum, n-a avut cine să aibă ”urechi de auzit” și ”ochi spre a pătrunde”, pentru a se evita acest rușinos spectacol național al educației, ce aduce mai degrabă a circ. Cine sunt păpușarii, vom vedea. Cert este că acum nu au timp de ”văzut și auzit”, căci ostenesc trăgând vârtos de sfori pentru dărâmarea profesorului român de pe soclul pe care l-a urcat întreaga istorie a învățământului românesc. Zădărnicia acestui adevărat travaliu nu trebuie demonstrată. Ea este o evidență. Trauma produsă, însă, va lăsa urme, inclusiv în memoria colectivă. Iar urmele vor deveni nedureroase deabia atunci când adevărul va ieși la suprafață și vom afla de ce s-a făcut aceasta și cui folosește. Și vom ierta.    

 Până atunci, ceea ce ar trebui să se știe, ar fi răspunsul la întrebarea domnului academician Dinu C. Giurescu, rostită public, într-un strigăt de disperare: ”încotro ne îndreptăm, Doamne?”                                  Iar ceea ce ar trebui să se mai știe este faptul că în Japonia, se spune că singurii cetățeni care nu sunt obligați a se închina în fața împăratului, sunt profesorii. Motivul este acela că japonezii susțin că  fără profesori nu pot exista împărați.

            Să fie acesta, oare, răspunsul la strigătul Domnului Dinu C.Giurescu?

            17 Ianuarie 2014 

Iarăși despre ”min. 6%din P.I.B.”

        

Nu știu cum se face, dar învățământul și în 2014, rămâne la vorba lui Nică al lui Ștefan a Petrei: ”sărac ca anul acesta, ca anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost”. Și asta în pofida recunoașterilor unanime, inclusiv ale ”decidenților”, că finanțarea acestui sector de activitate, de importanță strategică pentru orice națiune, este insuficientă iar ceea ce a fost în anii trecuți nu ar mai trebui să se repete, etc., etc.          Nu știu nici dacă aplicarea, sau neaplicarea, unei legi ține de politică, de educație, de voință sau de ”putirință”, dar lucrul cel mai cert nu poate fi decât evidența faptului că această nefinanțare este cauza esențială a neperformanței înregistrate de sistemul educațional românesc, ”anul acesta, anul trecut și de când el este . . .”, neperformanță care se cronicizează, tinde să devină regulă și stare de spirit socială, având ca efect transformarea României, dacă acest lucru nu s-a și întâmplat, în simplu consumator al produselor altora, consum suportat de români din bani împrumutați tot de la cei ale căror produse le consumă.                                                                                                                                                           Menținerea de atâta amar de vreme a sistemului educațional în această stare de precaritate financiar-investițională nu poate dovedi decât faptul că împotriva lui se duce un adevărat război a cărui brutalitate ne duce cu gândul la titlul zămislit de E.Hamingway scriind celebrul roman ”Pentru cine bat clopotele”.      Neplata cheltuielilor de navetă ale personalului didactic, diminuarea sporurilor anumitor categorii de salariați, constituirea de clase/formațiuni de studiu/lucru cu un număr de preșcolari/școlari/elevi cu mult peste limita superioară admisă de lege, comasările nejustificate de școli, lipsa autorizațiilor sanitare de funcționare ale unui număr important de unități de învățământ, menținerea sub tăcere ale unor focare de infecție în școli, monitorizarea activităților didactice ale personalului didactic cu camere de luat vederi montate în spațiile în care se desfășoară activități didactice, culpabilizarea profesorilor, acuzații privitoare la pregătirea profesională, etc., reprezintă, în fapt, mijloace cu care se duce acest război. Mai mult decât atât, din arsenalul asaltului împotriva sistemului și a angajaților săi mai putem enumera cel mai umilitor aspect, menținerea salariaților într-o perpetuă stare materială de nesiguranță, pauperă de-a dreptul, ale cărei limite este vecină cu sărăcia extremă, prin puținătatea salariului, neplata acestuia integral sau cu amânări nepermise, cât și a drepturilor izvorâte din hotărârile judecătorești. Pe lângă toate acestea există elemente care ne permit să afirmăm că sistemul funcționează, cu bună știință, la limita inferioară a legalității sau chiar în afara ei. Și nu ne referim aici la veșnicul deziderat ”min.6% din P.I.B.”.                                                                                            În aceste condiții constatarea, e drept parafrazată, ”nu e pace sub măslinii învățământului” se impune, chiar dacă cei care pot face schimbarea și nu o fac, dar care se pot regăsi ușor în explorarea cinematografică de excepție a lui Lucian Pintilie, întreabă, aparent nedumeriți: ”Pentru cine bat clopotele, Mitică?”.        În acest timp, pentru ”Cel mai iubit dintre pământeni”, elevul român, rezultatele pe anul 2012 ale testelor PISA se pot constitui într-un capăt brutal pentru proiectele și idealurile sale, de vreme ce, rezultând din studii OECD realizate asupra lui, acesta afirmă: "mă simt singur la școală" (75% din cei intervievați au dat acest răspuns), iar în ceea ce privește întrebarea dacă ”sunt fericiți la școală”, și aici ”elevii din România se află pe ultimele locuri, sub media OECD, organizație care prin același studiu ne transmite mesajul clar că elevii români sunt cel mai puțin motivați” dintre copiii care au luat parte la cercetare, cu mult în urma tuturor celorlalți.                                                                                                                               De asemenea, privitor la părinți de data aceasta, OECD, printr-o concluzie specifică, ne arată că elevii ai căror părinți au așteptări mai ridicate din partea lor, au performanțe mai bune față de ceilalți, aceștia având tendința de a depune mai mult efort, având încredere mai mare în capacitățile lor și fiind mai motivați să învețe.  Așadar este necesar ca părinții elevului român să fie mai ”pretențioși” și mai exigenți cu propriii copii, pentru ca aceștia să răspundă într-un plan superior stimulului numit efort de învățare, stimul care are în componența sa și elementul de înțelegere a textului, nu numai pe cel de citit și memorat, prin aceasta punându-se într-un mod ideal în operă principiul didactic al însușirii temeinice a cunoștințelor.    Dar iată câteva cifre și procente care se constituie în                                                                                             REZULTATE: - matematică - 40,8% au obținut rezultate slabe, iar 3,2%, rezultate de top, în timp ce pentru elevii din Shanghai 3,8% au reprezentat rezultate slabe și 55,4% rezultate de top.    Clasamentul PISA - 2012 la Matematică, plasează Romania pe locul 45 din 65 de state si economii, punctajul României fiind de 445p. (cu 4.9 puncte peste cel de la ultima evaluare) fata de 494 punctajul mediu al țărilor OECD si față de 613 – punctajul cel mai bun înregistrat anul acesta de Shanghai-China. Sub România, cu punctaje mai mici la Matematică se află: Cipru, Bulgaria, Emiratele Arabe Unite, Kazahstan, Thailanda, Chile, Malaezia, Mexic, Muntenegru, Uruguay, Costa Rica, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia si Peru. 

CONCLUZIE: România se află în grupul țărilor cu rezultate statistic "semnificativ sub media OECD", la Matematică.                                                                                                                    - citire/lectură - România a obținut 438 de puncte (față de 496 ca medie a țărilor OECD), situându-ne pe locul 50 din 65 (cea mai bună situație înregistrând-o tot Shanghai). În clasament, sub Romania s-au situat Bulgaria, Kazahstan, Malaezia, Mexic, Munetengru, Uruguay, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia si Peru, iar din totalul elevilor români testați la citire/lectură un procent de 37,3% dintre rezultate au fost slabe.                                                                                         - științe -  România  ocupă locul 49 cu 439 de puncte (față de 501 puncte media țărilor OECD).

MEDIA OECD: - 23,1% - rezultate slabe,       - 12,6% -  rezultate de top.       

ȚINTĂ  Strategia Europa 2020: - reducerea procentului elevilor care au înregistrat rezultate slabe sub 15%.

Nu știu dacă după eșecul înregistrat la testarea de tip PISA/2012 va fi scos țap ispășitor profesorul român, pe procedura cunoscută în folclor sub denumirea generică de ”acarul Păun”, dar am convingerea că, în fapt, aici, în acest eșec, este vorba tot despre ”min. 6% din P.I.B”. Privitor la rolului profesorului în obținerea succesului școlar și asigurarea condițiilor pentru o calitate superioară a actului didactic, ”OECD precizeaza că țările din Asia pun un accent deosebit pe selectarea și formarea profesorilor, îi încurajează să lucreze împreună și prioritizează investițiile în calitatea cadrelor didactice. Aceste țări impun ținte clare pe care profesorii le au de îndeplinit și le acordă totodată autonomie în sala de clasă, pentru a atinge aceste obiective”, ceea ce nu este cazul cu România.

Bibliografie: Rezultate PISA 2012: Aproape 40% dintre elevii romani au dificultati sa citeasca si sa inteleaga un text, de Raluca Pantazi,    HotNews.ro, Marţi, 3 decembrie 2013, 13:23 Actualitate | Esenţial

5 Decembrie 2013           

ALTFEL DESPRE 6% DIN P.I.B.

Obligația legală de a aloca învățământului românesc minimumul dispus de legea educației fiind din nou amânată, pentru a se ”drege busuiocul” a început, deja, ”corul bocitoarelor”, care se exprimă într-o campanie de ”intoxicare” a opiniei publice, unde găsim, în continuare, aprecieri dintre cele mai jignitoare și defăimătoare la adresa profesorilor, care lucrând într-un sistem nefinanțat, deci fără nicio posibilitate de a performa, sunt desconsiderați aprioric și aruncați în derizoriu de toți cei care au, sau nu, cunoștință despre faptul că cea mai grea muncă este munca cu omul.

Ce amenzi riscă profesorii dacă pun copiii la colț, sau dacă ”îi umilesc”, ce pot păți dacă sunt ”găsiți” corupți, . . , ce sancțiuni pot primi dacă nu întocmesc maldărele de hărtii cerute inutil ”de sus”, sau dacă nu vin la școală pentru că nu li s-au plătit salariile, sau pentru că nu li s-a decontat naveta, sau pentru că nu li s-au echivalat competențele, sau dacă nu stau toată ziua în școală pentru a asigura norma de muncă de opt ore – cur, sau pentru că nu au cu ce să muncească, sau pentru că lucrează cu grupe/clase de elevi supradimensionate, sau pentru că munca lor este recompensată nu cu salariu, ci cu ajutor social, sau pentru că nu primesc nimic pentru lucrul în condiții grele, periculoase sau toxice și nici pentru orele suplimentare, sau pentru că li s-au luat și nu li s-au mai dat drepturi bănești, sau pentru că sunt amânați la plata drepturilor câștigate în instanțe, sau pentru că li se fură proprietatea intelectuală cu camere de luat vederi montate ilegal în sălile de curs/activități, sau pentru că întrețin curățenia în locul îngrijitorilor ale căror posturi s-au blocat, sau pentru că li se accidentează copiii pentru că ei nu pot fi în două locuri în același timp, sau pentru că primarii îi umilesc, sau pentru că elevii îi batjocoresc, iar părinții îi admonestează, sau pentru că nu promovează pentru că nu învață, pentru că nu vor să învețe și nici nu știu să învețe, sau pentru că elevii nu au cei șapte ani de acasă,. . . , sau pentru că . . .etc.

Nu știu dacă în înșiruirea mea am cuprins întreg ”repertoriul”, și sunt convins că nu, dar este suficient ca să probeze faptul că asaltul împotriva școlii se duce. Și se duce, iar și iar, prin lupta împotriva oamenilor ce muncesc aici, oameni pregătiți la același nivel și la fel de bine, cu cei din finanțe, bănci, justiție, politică, etc., domenii bugetare și ele, dar, după cum se vede treaba, mai bugetare decât altele, chiar dacă nu sunt priorități naționale. Și se duce împotriva oamenilor, pentru că infrastructura (clădirile și dotările), fie s-a prăbușit și nu mai poate vorbi, fie că nu este ”suflet”și deci ”nu are gură să vorbească”, fie doar și pentru că de-abia mai existând  nu mai are putere să vorbească, fie că a sucombat(de moarte bună, provocată sau retrocedată) și nu mai există de loc.

Este vorba, cumva, aici despre finanțare, este vorba aici despre a asigura resursa esențială a bunei funcționări a sistemului educațional? Aparent, nu, dar aici este vorba și despre ceva mult mai grav și anume despre încercarea de a se frânge personalitatea profesorului, de a-l îngenunchea și de a-l stăpâni, prin teroarea indusă și prin aceasta de a-l lipsi de libertatea lui la liberă expresie, de libertatea lui la liberă gândire, dar și faptă, în consonanță cu convingerile lui de om liber. Este necesar cuiva acest lucru? Nu știm dacă da sau ba.                                                                                                                                           Spiru Haret, însă, afirmând că misiunea esențială a școlii este aceea de a face din copii adevărați cetățeni, teoretic, ar fi posibil ca cineva să vrea anumiți cetățeni, iar din această perspectivă ar fi posibil ca scenariul descris anterior să fie, ferească Dumnezeu, unul autentic, în sensul că anumiți cetățeni pot fi formați numai de anumiți profesori.                                                                                                                                               Deocamdată nu avem nicio dovadă. Nici măcar a faptului că cineva s-ar constitui în  dirijor al ”corului bocitoarelor”. Dar vocile pe care acesta ”cântă”, prea sunt bine armonizate.        Dar, să nu uităm, niciodată, că întâmplarea, uneori mai consistent,  face parte din viață. Iar aici speranța noastră ar fi aceea că ”armonia” corală despre care vorbeam, să fie doar o întâmplare.

24 nov. 2013   

Epopeea lui ”minim 6%” din P.I.B., continuă!

Campania F. S. E.”SPIRU HARET”, desfășurată sub deviza ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA”, scoate din nou ”la rampă” problemele cu care se confruntă unul dintre cele mai importante sisteme ale oricărei națiuni, sistemul educațional, care, iată, în România, încă se zbate în ”chinurile facerii”. Factorul politic, factor decident în privința reformării reale a României, încă ”bâjbîie” în luarea deciziei fundamentale privind alocarea resurselor necesare singurului domeniu strategic în această privință, EDUCAȚIA.                                                                                                                                                   Deși declarativ toată lumea recunoaște importanța de netăgăduit a școlii în schimbarea condiției umane și naționale, atunci când trebuie să se treacă ”la fapte” - adoptarea bugetului -  aceiași oameni, cu putere de decizie, ezită să transforme vorbele în fapte cedând, iarăși și iarăși.                                                                      F.S.E.”SPIRU HARET”, consecventă cu ea însăși, prin acțiunile sale din cadrul campaniei declanșată în ajunul Zilei Mondiale a Educatorului, 3 octombrie 2013, încearcă să determine ”voința zeilor” să pună, o dată pentru totdeauna, pilonul de rezistență al dezvoltării și progresului României, finanțarea educației la un nivel realist, european, dispus chiar de legea educației, min. 6% din P.I.B.      În această sforțare a mobilizat toate sindicatele județene afiliate, în acțiuni de conștientizare a opiniei publice, a clasei politice, a altor categorii de oameni, asupra elementului esențial în mersul înainte al reformei, inclusiv cea socială, finanțarea educației.                                                                                                                 F.S.E.”SPIRU HARET” consideră că de aici pleacă totul: infrastructură, dotări, pregătirea superioară a specialiștilor, salarizarea lor, etc., elemente care ar trebui să se manifeste în contextul existențial al câtorva principii fundamentale: depolitizarea sistemului, debirocratizarea și nu în ultimul rând o lege nouă, a unei educații noi care să contribuie efectiv la transformarea învățământului în factor de progres și dezvoltare, așa cum, de altfel, se constată că s-a întâmplat cu toate națiunile care acum sunt considerate puternice.                         În acest scop, convocarea comisiilor de dialog social de la toate nivelurile, pichetările, dezbaterile sub forma  meselor rotunde, discuții cu responsabili de rang înalt din domeniul educației, întâlnirile cu parlamentari, încercarea de atragere în acțiunile sale a reprezentanților părinților, studenților, etc., reprezintă mijloacele ”de luptă” din cadrul campaniei ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA”, apel adresat tuturor românilor de a-și făuri destinul și viitorul prin educație.                                                     Nu știm dacă în acest an, 2013, bugetul României va fi ”agrementat” cu acest ”min. 6% din P.I.B.”, adevărată golgotă și epopee  a educației românești, dar Guvernul ar trebui ”să dea un semn” printr-o alocație superioară anilor anteriori și printr-o  perspectivă predictibilă, dar mai ales credibilă. Spun aceasta, deoarece, în accepțiunea mea, o asemenea gândire și faptă, s-ar putea constitui într-o percepție a punctului zero al cerinței esențiale a societății românești, reforma clasei politice, reformă care trebuie să pornească de la faptul că fiecare român, conștient sau nu, știind sau neștiind, simte, undeva în  străfundul ființei sale ”substanța” spuselor lui L. Blaga:                                                                                                                <<Nimicul zăcea-n agonie,                                                                                                                    când singur plutea-n întuneric.                                                                                                                        Și dat-a un semn Nepătrunsul:                                                                                                                    "Să fie lumină!">> 

Căci, ce altceva se simte în solitar, sau în solidar, fiecare român, sărăcit, amăgit, împilat  și trădat de atâta amar de vreme, decât un nimic?                                                                                                             Căci ce altceva, decât nimic, se poate simți această țară jefuită, vândută, trădată și singură, care trebuie să dea adevărate bătălii pentru a tânji că va urma normalul?                                                                                      Și dacă românul ar simți că guvernantul guvernează și pentru el, măcar un pic, n-ar fi aceasta o adevărată lumină? Doamne, ce emulație va fi la vot!

Dar pentru asta ne trebuie EDUCAȚIE!

Până atunci, deocamdată doar profesorii, continuă ”lupta”, mergând înainte cu acțiunile din cadrul ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA!”

                                                                                              Succes!

2 nov. 2013                

ESEU DESPRE NORMA DE MUNCĂ

(A INTELECTUALULUI)

                Recent, un cobreslaș în ale învățământului, nu spui cine, îmi relata cu admirație faptul că un tip, ”manager educațional”, a găsit modalitatea de a-i reține pe colegii săi, profesori, obligatoriu 8(opt) ore în școală, spre a împlini profeția lui Boc înscrisă în codul muncii, cât și a lui Funeriu care a zis și el ceva despre această ”cestiune”, undeva prin legea nr. 1/ 2011, Legea educației. Pentru a motiva găselnița, explica faptul că ”managerul” a aranjat un spațiu cu ”tot ce trebuie”, pentru profesori: calculatoare, racordare la internet, aer condiționat, scaune, mese, birouri și câte și mai câte, astfel încât, în orele ”de după ore”, ființa numită profesor să intre acolo și să rămână musai 8(opt) ore, pentru a-și justifica existența în spațiul normelor impuse de legislația muncii. Întrebându-mă dacă lucrurile ”sunt în regulă”, în sensul legalității măsurii, i-am răspuns interlocutorului meu, că aparent, da, ar fi în regulă. Nedumerirea vizibilă afișată de acesta mă determină să aduc, pe această cale, unele completări lămuritoare răspunsului inițial.

            Pornind de la observația că un procent important de oameni au veleități intelectuale, unii, într-un procent ceva mai mic decât cei din prima categorie, au chiar vocație de intelectuali, și cred eu, parte importantă, din acesta, aparține domeniului nostru de activitate, că prea mulți vor să adauge numelui sau semnăturii lor particula prof. Și nu cred că, întrebând în dreapta și în stânga prin cancelariile școlii românești, vreun profesor, având în vedere vorbele și faptele sale, ar putea răspunde că nu aparține zonei de manifestare de tip intelectual. Inclusiv ”managerul” nostru sau interlocutorul meu.

            Venind ”la oile noastre”, în sensul normei de muncă ce se comensurează prin ore fizice, dispuse de legislația asumată, trebuie arătat că singura oportunitate benefică ce i se oferă ”managerului”, în ceea ce a făcut, este aceea că ar avea șansa de a-i replica eficient d-lui Traian Băsescu la afirmația sa privitoare la faptul că profesorii ar fi plătiți mai bine decât el. Și aici, s-ar putea face niște calcule, nu foarte complicate, arătând că în această ipostază, de muncitor cu norma de muncă de 8(opt) ore pe zi, un profesor câștigă în jur de 5,6 lei/oră.(160 ore/lună, 900 lei salariul, tot pe lună). Ceea ce nu cred că este cazul cu d-l Băsescu Traian.

Însă, admițând teza noastră privitoare la intelectual și intelect și la apartenența noastră la o profesiune cu manifestări de acest tip, este cazul, cred eu, să ne raportăm în discuția pe această temă, a normei de muncă, la ”chestiuni” ce au izvorul în gândirea unor mari intelectuali ai românilor. Bunăoară, Domnul Grigore C. Moisil nu poate fi bănuit de cineva că nu este unul dintre cei mai mari, autentici și originali intelectuali ai românilor. Ei bine, domnia sa împărțea numărul de ore din norma de muncă în ”ore-cap și ore-cur”.                       Am folosit ghilimele pentru că expresia, genială în spiritul ei, îi aparține.                                      Raportându-ne în discuția noastră despre norma de muncă la această mare zicere, este foarte clar că ”managerul”, prin obligarea oamenilor să stea acolo 8(opt) ore, a instituit, în fapt, o corvoadă care nu va avea niciodată rezultatele scontate: creșterea calității actului educațional. Pentru că, aici, în mod evident, avem de-a face cu ”ore cur”, parte a normei de muncă ce nu are nimic comun cu actul de creație numit didactică. Aici, profesorul intră „pentru că așa trebuie”, adică,  de silă,  caută ”pe net” niște rapoarte, referate, planificări, etc., le ”printează”, le multiplică, etc. și le prezintă ”managerului”, ca fiind ”ale lui”(fără ”a”). Acesta rostește un încurajator bravo, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, după ce ”s-a acoperit de hârtii”, în ceea ce a mai rămas până la scurgerea restului de timp din norma zilnică de 8(opt) ore se pot desfășura cu succes activități definite foarte plastic de expresii ca ”frecatul mentei”, etc.                                                               Și asta pentru că intelectualului numit profesor i s-a luat libertatea. Libertatea de a  merge ”în parcul I.V.Stalin”, de exemplu, unde ar putea avea, conform răspunsului dat de Domnul Grigore C. Moisil celor ce-i solicitau afișarea programului zilnic de muncă pe ore, niște activități de lectură și gândire, pe teme planificate sau nu.                                                                                                                                                   Intuim că este forte posibil ca, după o astfel de cugetare, ”managerul” să se trezească, chiar și în toiul nopții, cu profesorul pe cap, cerându-i să-i dea repede, ”până nu pierde ideea”, cheile de la sala cu calculatoare, în eventualitatea că banii din ”salar” nu i-ar permite luxul unui lap-top personal, pentru a-și redacta rezultatul meditației. Mai intuim că, aflat într-o astfel de ipostază, profesorul ar putea fi găsit dis-de-dimineață, înainte de începerea programului, în sala cu calculatoare lucrând asiduu”la ideea” sa și mirându-se de scurgerea prea rapidă a timpului, grăind mirat:”a și venit ora de începere a programului?”                                                   La aceasta, cred, s-ar cam referi norma de muncă, numită de marele gânditor, ”ore – cap”.                                    Și, cred, tot la acest mod de a înțelege norma de muncă a intelectualului a făcut referire și Doamna prof.univ.dr. Zoe Petre, atunci când a scris excelentul ”Necrolog pentru Domnul Trandafir”.

            În rest, felicitări ”managerului” pentru realizarea sa, pe care profesorii ar putea să o utilizeze neforțat, ori de câte ori au nevoie. Dar asta ar presupune și altceva. Ceva numit, pe scurt, libertate.

            28 septembrie 2013                                   

                ZIMNICEA                          

           

           

           

            

ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR?

Anul acesta școlar a debutat, parcă, mai timid decât alții, deși discuțiile pe educație par a ”implementa”, tot mai pregnant, în mentalul opiniei publice importanța acesteia. Sau, poate, o fi doar o percepție personală în noianul de confruntări pe temele cele mai ”fierbinți” și de manipulare ale momentului, teme care au acaparat întreg spațiul de emisie al televiziunilor ”de știri”, făcând ”invizibil” momentul, cu adevărat de importanță națională al începutului școlii. Nu știu dacă prichindeii din clasele mici sau elevii și adolescenții din gimnazii și licee ar fi trebuit să ocupe vreo anume piață, dar, se pare că, în înțelepciunea lor și-au văzut, la modul cel mai serios, de treabă, ignorând acțiunile grupurilor de ”cetățeni liberi” ce iubesc maidanezii de toate categoriile sau aurul cel dătător de strălucire, bogăție, dar și de dezumanizare și decădere morală.                                                                                                            Spuneam că anul școlar a început mai timid, pentru că freamătul și zumzetul specific altor începuturi de școală a fost neauzit din cauza zgomotului de fond al ”bătăliei” pentru Roșia Montană și pentru maidanezii ce au ucis din nou, de data asta un copil. Iar acest fapt mi se pare cu atât mai grotesc, mai vulgar și mai revoltător, cu cât, în antichitate, pentru astfel de momente se opreau până și războaiele adevărate. Și dacă mesajul ministrului educației a răzbătut printre zgomotele maidaneziștilor și ale roșiamontaniștilor, nu s-a auzit deloc mesajul președintelui României. Nici măcar cele ale parlamentarilor sau ”autorităților” locale, care s-au repezit în curțile școlilor, să transmită, electoral, ”mesajele” lor școlii, ce ar fi  trebuit să se deschidă printr-un moment național de reculegere, în memoria copilului ucis de cîini, ce nu a mai apucat această clipă din cauza tocmai a acelora care, prin activitatea lor nu trebuia să permită producerea unei astfel de tragedii.                                                                                            Am căutat asiduu, ”pe net”, mesajul d-lui T. Băsescu. Voiam să mă asigur, mai întîi, că așa ceva există, iar mai apoi, să știu ce ”sentimente” și gânduri ne transmite, nouă, elevilor, profesorilor, părinților. Eram curios. Fremătam. Voiam să văd dacă acest satir politic se află acolo unde este și ”partidul” ce ni l-a adus pe cap, adică în opoziție, deși mai locuiește, încă, la Cotroceni. Și, din nefericire, constat că intuiția nu m-a înșelat. Pentru că, de la bășcălioasele ”perle prezidențiale”, pentru care trebuia să-și ceară scuze,  ”școala scoate tâmpiți” sau ”profesorii sunt mai bine plătiți decât mine” (Aug 11, 2010), etc., spuse la apogeul subpapucitei guvernări Boc, omul nostru trece, acum, la exprimarea unor deziderate și valori pe care nu le-a slujit niciodată și care nici nu-i sunt caracteristice: democrație consolidată, educație de calitate, Europa 2020, tinerii-cea mai importantă resursă a țării, echitate și coeziune socială, etc., etc.   Cinic, nu-i așa? Dar culmea cinismului și a ipocriziei o exprimă în fraza finală, frază demnă de studiul superior al rafinaților specialiști în manipulare:  "Am încredere în dumneavoastră, profesori şi elevi, deopotrivă, că prin entuziasmul şi perseverenţa cu care vă veţi urma parcursul în cunoaştere şi formare profesională, veţi contribui la construirea unei societăţi puternice, capabilă să discearnă calea propriului viitor, calea viitorului României. Vă doresc mult succes în noul an şcolar!", se încheie mesajul preşedintelui Băsescu.                                                                                                                             Alo, domnul!                                                                                                În încheierea micuței mele intervenții, cea din această pagină; în scrisoarea electorală adresată profesorilor prin 2004, dacă nu mă înșel, sau în momentele premergătoare promulgării legii 221/2008 nu vă exprimați aceeași încredere? Iar anul trecut, în 29 iulie 2012, cu ocazia referendumului, societatea noastră, puternică, nu și-a discernut calea propriului viitor? Sau, în accepțiunea dumneavoastră, calea aceea nu a fost  exprimată nici într-o democrație consolidată și nici ca fiind și a viitorului României? Ah, educația, săraca!

21 iulie 2013                                                     

ZIMNICEA