19 APRILIE 2009

           

În ziua de 19 Aprilie 2009, românii au venit în capitală din toate colţurile ţării, pentru a transmite celor de la guvernare mesajul lor în legătură cu diminuările draconice ale salariilor, pensiilor, ajutoarelor, subvenţiilor, soldelor, burselor. Această zi va deveni una memorabilă, având în vedere numărul uriaş de oameni care s-au adunat în Piaţa Victoriei, în faţa sediului guvernului, spre a-şi spune păsul şi spre a arăta guvernanţilor dezacordul lor total faţă de samavolnicia cu care li se ia pâinea de la gura copiilor şi a bătrânilor pe care trebuie să-i îngrijească. Au fost prezenţi la marele miting pensionari, elevi, studenţi, profesori, sanitari, poliţişti, C.F.R.-işti, mineri, drumari, funcţionari publici, agricultori, etc. Cu toţii au cerut să muncească, iar munca lor să fie recunoscută la adevărata valoare. Cu toţii au cerut salarii decente, un nivel de trai demn care să le dea optimism şi perspectivă în viaţă, lor şi copiilor lor. S-a mai cerut stoparea hoţiei din banul public şi gospodărirea cu responsabilitate a acestuia.                                                                                                                                        Nimic din ceea ce previzionau cei de la putere nu s-a întâmplat. Nimeni nu a fost violent, nimeni nu a confiscat mitingul, nimeni nu s-a manifestat în afara normalului. Dovadă că românul ştie să se respecte, dovadă că românul este blând, generos şi modest, dar mai ales spiritual şi bine educat, având în vedere textele satirice şi caricaturile extrem de sugestive prin care au transmis mesajele lor către cei care îi conduc.  Liderii lor, au cerut prin luările de cuvânt de la tribună, locuri de muncă, salarii decente, condiţii de muncă dar şi demisia guvernului şi a preşedintelui ţării pentru situaţia deplorabilă în care au adus ţara şi oamenii pe care s-au angajat să-i guverneze şi să-i conducă spre prosperitate şi un trai mai mai decent. Vă mai amintiţi? „Să trăiţi bine!”. Iar acum ne cer solidaritate. Cu alte cuvinte, noi cei pauperizaţi prin „politica” pe care au dus-o, să fim solidari cu ei, cei care şi-au etalat ostentativ luxul, opulenţa şi bogăţiile imense acumulate de când au venit la putere. Să le permitem, deci, ca ei să-şi vadă de dezmăţul lor, iar noi să acceptăm cu bună ştiinţă să ducem un trai de mizerie, din ce în ce mai înjositor şi mai umilitor. Această optică mi se pare mai mult decât bizară. Aş putea spune că este o adevărată obrăznicie şi un cinism dus până la limita  insuportabilului. Este o jignire grosolană adusă condiţiei de „angajat”, la stat sau „la privat”, după ce bugetul ţării a fost „grecizat”, spoliat adică, tocmai de cei care trebuiau să-l gospodărească cu pricepere şi bună credinţă. Această solidaritate se cere a fi manifestă însă, doar într-un sens, adică de la NOI către EI şi atât. Iar acest unic sens, a fost dezvăluit pe de-a-ntregul de cinismul fără margini cu care a ieşit primul ministru, la două ore după terminarea mitingului celor ce şi-au strigat disperarea şi durerea generată de pierderea drepturilor şi a anunţat că diminuările de salarii, pensii, burse, ajutoare, subvenţii, solde, etc., vor fi promovate prin asumarea răspunderii guvernamentale, iar mai apoi, vor fi discutate cu partenerii sociali. În aceste condiţii, nu există decât două alternative. Ori părăsim cu toţii ţara şi-i lăsăm pe ei singuri, ori ne ridicăm cu mic cu mare, iar atunci, fie ce-o fi. Căci această guvernare este un adevărat pericol naţional, care distruge tot ce a mai rămas bun după guvernările anterioare.

S-a întâmplat ca proiectul Legii Educaţiei Naţionale, să fie dezbătut în plenul Camerei Deputaţilor în acelaţi timp cu desfăşurarea marelui miting din Piaţa Victoriei şi care, în urma unor înţelegeri de culise, a luat o traiectorie de-a dreptul antinaţională, Istoria Românilor şi Geografia României, urmând a fi predate de acum înainte, nu în limba română, ci în limbile minorităţilor. Dacă acest lucru  constituie o blasfemie la adresa majoritarilor, nu mă voi pronunţa eu, ci, voi lăsa timpul să vorbească. Am convingerea fermă, însă, că cei care vor avea cel mai mult de pierdut sunt tocmai minoritarii, deşi aparent, în această chestiune ei sunt învingătorii.

De altfel, de-a lungul timpului scurs de la revoluţia din ’89, clasa politică din România, sub masca reformării sistemului naţional educaţional, nu a făcut altceva decât să-şi întindă tentaculele hrăpăreţe şi atotcuprinzătoare asupra resurselor acestuia, spre a şi le însuşi, pentru a-şi impune hegemonia, indiferent de efectele asupra calităţii şi performanţei, care nu i-a interesat niciodată în mod real. Iar mai apoi, slaba calitate şi performanţă să fie imputată tocmai celor care se străduiau ca, împotriva lipsurilor, să-şi ducă totuşi misiunea la împlinire, pentru a fi deposedaţi de toate drepturile, aruncaţi în derizoriu şi transformaţi din ceea ce de drept erau - intelectuali - în salahori disciplinaţi, obedienţi şi ”cu frica lui dumnezeu”, aici dumnezeu fiind reprezentat de indivizi groteşti, de teapa lui Popescu - Dumnezeu, dacă vă mai amintiţi personajul. Impunerea stăpânirii factorului politic asupra învăţământului, domeniu eminamente apolitic, s-a făcut continuu, tenace şi cu metode din cele mai perfide şi insidioase.

La început a fost SUBFINANŢAREA, care s-a manifestat prin alocarea de la buget a unor resurse financiare total insuficiente, ce nu au permis un efort investiţional privind dezvoltarea infrastructurii, a dotărilor specifice care să faciliteze un act instructiv-educativ calitativ superior şi care să contribuie în mod real la o inserţie socio-profesională eficientă a absolvenţilor. Apoi, în urma presiunilor sociale, s-a impus prin lege ca nivelul alocaţiei bugetare pentru educaţie să fie de min. 4% din P.I.B., ulterior acest procent majorându-se la 6% din P.I.B. Perfida clasă politică însă, niciodată nu a alocat aceste procente către educaţie, încălcând cu nonşalanţă legea, sub privirile indulgente ale părinţilor şi societăţii civile, care au fost total lipsite de reacţie, singurele care au protestat fiind sindicatele din educaţie, e drept, mânate de dorul nebun de a-şi vedea un mare vis împlinit, acela al unei salarizări superioare, în corespondenţă cu nivelul de calificare şi importanţa socială a muncii. Aşa se face că şi acum copiii românilor învaţă în şcoli înfiinţate de comunişti în foste case sau conace boiereşti, în băncile în care au învăţat generaţiile de dinaintea lor, cu tabla şi creta ca singure mijloace de muncă pentru profesori. Cu excepţia sindicatelor, nimeni, niciodată, nu ”i-a pus la zid” pe cei care au sfidat legea şi pe beneficiarii dispoziţiilor ei, iar acum “culegem” cu toţii roadele. Iar aici se impuneau două categorii de blamuri: una referitoare la subminarea sistematică a sistemului, prin punerea lui în stare de nefuncţionare prin lipsirea de resurse, iar a doua, prin încălcarea prevederilor Constituţiei referitoare la obligativitatea respectării legilor ţării. Introducerea finanţării pe elev tocmai în aceste vremuri de criză, va mai da o lovitură, teribilă de data aceasta prin efectele pe care le va avea. Comasări masive de şcoli, ce vor determina copiii să parcurgă distanţe impresionante pentru a merge la şcoală cât şi masive concedieri în rândul educatorilor români. Tot şomaj va genera şi trecerea grupei pregătitoare la ciclul primar, cât şi coborârea clasei a IX – a la ciclul gimnazial, ca efect al unor raţiuni exclusiv pecuniare, în sensul reducerii cheltuielilor bugetare.

POLITIZAREA, definită drept punerea la dispoziţia factorului politic a resurselor sistemului, a fost şi ea identificată drept una din cauzele esenţiale ale contraperformanţelor înregistrate în domeniul educaţional. Ea s-a manifestat mai întâi prin politizarea managementului, unde, prin trucarea concursurilor s-au impus la conducere oameni ai partidelor politice care nu întotdeauna erau bine pregătiţi pentru actul managerial subtil şi complex necesar în domeniu, sau chiar dacă erau pricepuţi, prin efectul de “politrucizare” au acţionat pervers, promovând ceea ceea ce se cheamă clientela politică, eludând astfel afirmarea valorilor autentice, care ar fi avut, cu certitudine, un alt aport  asupra calităţii şi performanţei educaţiei. Politizarea a luat apoi aspecte dintre cele mai nocive, stimulentele (gradaţie şi salariu de merit, sporul de 2% pe fondul de salarii, etc.) acordându-se şi ele tot pe “criterii politice”, reuşindu-se astfel inversarea scalei de valori şi refuzul unor oameni valoroşi de a mai munci şi de a mai “ieşi pe piaţă” cu “produsele lor”.                                                          S-a pus apoi la dispoziţia factorului politic resursa financiară a învăţământului, acesta gestionând-o nu în interesul acestuia, a elevilor, implicit a părinţilor, ci, după bunul plac, în interes partinic şi aşa-zis politic, dijmuindu-se astfel sume importante din buget şi aşa insuficient. Şi în pofida proastei gestionări a resursei financiare  prin acest mecanism, clasa politică, făcătoarea de lege în România, continuă să insiste în a promova în continuare această procedură nefastă, făcându-se astfel dovada clară, de netăgăduit a faptului că în mod deliberat se urmăreşte nu interesul educaţional, ci interesul direct al factorului politic de avea în stăpânire banii, locurile de muncă şi oamenii şcolii, pentru a-şi asigura perpetuarea menţinerii la putere. Trebuie arătat că politizarea s-a realizat în toată plenitudinea ei prin aşa-zisa descentralizare, prin intermediul căreia şcoala cade cu totul sub control politic.(vezi proiectul L.E.N. şi votul dat de Camera Deputaţilor asupra acestuia) 

Politizarea, alături de subfinanţare au generat un fenomen extrem de grav şi de periculos, DEMOTIVAREA, care se manifestă atât în rândul educatorilor cât şi în rândul elevilor şi al părinţilor, având un efect extraordinar, de pierdere a interesului pentru muncă, studiu şi acumulare de cunoştinţe şi competenţe. Demotivarea atinge culmile cinismului său, prin promovarea “în trombă” a proiectului Legii Educaţiei Naţionale, care  aduce atingere gravă unor principii fundamentale, cum ar fi principiul egalităţii de şanse, principiul dreptului deja câştigat, principiul asigurării neîngrădite a accesului copiilor la dreptul lor fundamental la educaţie. Demotivarea unuia din factorii esenţiali ai sistemului – educatorul – devine TOTALĂ, prin deposedarea lui de drepturile profesionale şi sociale , fiind transformat astfel dintr-un personaj important al oricărei comunităţi într-un simplu salahor, aflat “la mâna” factorului politic şi care va fi obligat la băjenie în căutarea unui loc de muncă.

De asemenea, statul român, prin politica educaţională promovată prin noua lege, aruncă elevul român în epoci caduce, depăşite istoric, oferind acestuia alternativa calificării profesionale prin ucenicie la locul de muncă, pentru că nu suntem capabili să asigurăm un minimum de calificare profesională la finalul ciclului obligatoriu de învăţământ, la vârsta de 16 – 17 ani, când acesta, în temeiul legilor naţionale şi internaţionale poate intra pe piaţa europeană a muncii. Şi se mai spune cu emfază, că învăţământul este centrat pe elev şi că statul român nu acceptă exploatarea muncii infantile. Iar aşa – zişii reprezentanţi ai părinţilor acceptă acest proiect.

Şi, colac peste pupăză, mai vine acum şi anunţul că ţărişoara se află la ananghie şi trebuie salvată prin sacrificiul pecuniar al salariaţilor bugetari, pensionarilor, şomerilor, mamelor, studenţilor, copiilor, adică ai amărâţilor care trăiesc de azi pe mâine din salariile de mizerie oferite de angajatori atât în sistemul bugetar, cât, mai ales în sistemul privat unde exploatarea este crâncenă. Prin dimensiunile sale, fenomenul de furt cu acte în regulă a veniturilor cetăţenilor României, se constituie de fapt, într-o sinistră şi abominabilă crimă împotriva poporului român, adus în “sapă de lemn”  din cauza hoţiei, evaziunii fiscale, incompetenţei, iresponsabilităţii şi lăcomiei clasei politice, care trebuie “debranşată” de la banul public.

Dacă “stăm strâmb pentru a judeca drept”, trebuie să arătăm cu necesitate dar şi cu maximă insistenţă faptul că, mai devreme sau mai târziu trebuia să ajungem în această fundătură. Şi asta tocmai din cauza modului în care am privit problema educaţiei. Căci, au trecut pe neobservate, iată, douăzeci de ani de când tot “reformăm”,  subfinanţând, politizând şi demotivând, ignorând un sistem care, după război, a salvat multe popoare înţelepte, care  punându-şi toate speranţele în educaţie şi în tânăra generaţie, au tratat-o ca atare, acordându-i importanţa cuvenită. Iar noi, în continuare, refuzăm această şansă, prin noul proiect al Legii Educaţiei Naţionale, dând credit total aceloraşi porniri primitive de a supune prin sărăcire, ca efect al politizării, subfinanţării şi demotivării sistemului educaţional, cel chemat să asigure în România dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere.

20 MAI 2010                                                       TUDOR  SPIRIDON

                                                                 Secretar General F.S.I.”SPIRU  HARET”