Vreau şi eu să fiu penibil!

 Recent,inspectând prin intermediul telecomenzii canalele de televiziune, pentru a evalua oferta tv în scopul vizionării unei emisiuni cât mai acceptabile, din punctul meu de vedere, a trebuit să mă opresc la un anume „post” unde „evolua” un coleg de-al meu. Cu surpriză, am constatat că era vorba despre o anume formă de protest pe care acesta o adoptase, în urma „rateului” grevei generale din învăţământ. Spun „cu surpriză”, deoarece discutasem cu el în ziua cu pricina, dar nu-mi spusese nimic despre ce avea de gând să facă. Forma de protest adoptată, viza,  de fapt, o iniţiativă demnă de susţinut, referitoare la resuscitarea proiectului „Piaţa Universităţii”, cu un mesaj adăugat celui iniţial, referitor la drama educaţiei româneşti şi a celor din acest domeniu de activitate, aduşi în situaşia de a nu-şi mai putea apăra drepturile din cauza sărăciei, teroarei,  perfidiei „stăpânirii”,cozilor de topor dar şi a laşităţilor care i-a „fixat” pe unii în poziţie de „victimă sigură” , ceilalţi devenind şi ei, din cauza „balansului” comportamental „imitativ”, la rândul lor victime. Aşa se face că „luptătorii” s-au trezit în minoritate, acţiunile lor stingându-se de la sine.

            Dar nu despre cauzele care au condus la „înfrângerea” grevei voiam să vorbesc. La un moment dat, unul din invitaţii la emisiune, un reputat producător şi moderator de emisiuni tv, de altfel, referindu-se la atitudinea colegului meu,  a catalogat-o drept „penibilă”, fapt care m-a surprins şi m-a revoltat, pur şi simplu. Afirmaţia mi s-a părut de un cinism nimicitor şi m-a dus imediat cu gândul la „bănuieli” , circumspecţie şi suspiciune.                                                          Nu am crezut niciodată că un om care adoptă o atitudine civică în spaţiul public poate fi catalogat astfel, tocmai de un om a cărei profesiune este spaţiul public. Nu am crezut niciodată că încercarea de apela la „Piaţa Universităţii”, pentru a arăta semenilor , printr-un act de civism, un pericol care-i paşte şi pe care nu-l cunosc, deocamdată, poate fi penibil. Nu am crezut niciodată, că un act de implicare în viaţa socială poate fi penibil. Nu am crezut niciodată că încercarea publică de a conştientiza colegii sau oamenii din alte categorii sociale şi de a le adresa o chemare la solidaritate pentru îndepărtarea răului în care trăim poate fi penibilă.

            Eu cred, că penibilul sălăşuieşte în foarte multe. În gropile prin care mergem cu maşina, în minciuna care ne-a strivit ca o avalanşă, în spitalele fără medicamente, în corupţie, în evaziune, în crima organizată(de cine?), în hoţirea banului public, în şcolile fără dotări, în sărăcia care se lăţi-lungeşte, în tăierea salariilor, a pensiilor, a drepturilor profesionale şi sociale, în costurile autostrăzilor, în „transparenţa” licitaţiilor, în subfinanţarea educaţiei, a sănătăţii, opulenţa unora, dar mai ales în lipsa de reacţie civică, în lipsa de implicare, în obedienţă, linguşire, servilism  etc., etc. Toate acestea şi multe altele, care ar mai putea fi înşirate aici, mi se par într-adevăr penibile. Penibile şi ruşinoase. Demne de tot dispreţul secolului în care trăim.

            Drept urmare, ca răspuns  adresat „domnului” ziarist, îi spun direct şi fără ocolişuri, că ceea ce face el este exact inversul a ceea ce ar fi trebuit să-i „dicteze” deontologia profesională. Prin urmare am decis să devin şi eu „penibil” şi pe cale de consecinţă, am hotărât să mă implic şi să mă alătur colegului meu, chiar de doua zi, lucru pe care l-am şi făcut. Trebuie să vă mărturisesc faptul că NU m-am simţit de loc penibil.

            14 Iunie 2010                                         TUDOR SPIRIDON

                                                         Secretar General F.S.I.”SPIRU HARET”