ESEU DESPRE NORMA DE MUNCĂ

(A INTELECTUALULUI)

                Recent, un cobreslaș în ale învățământului, nu spui cine, îmi relata cu admirație faptul că un tip, ”manager educațional”, a găsit modalitatea de a-i reține pe colegii săi, profesori, obligatoriu 8(opt) ore în școală, spre a împlini profeția lui Boc înscrisă în codul muncii, cât și a lui Funeriu care a zis și el ceva despre această ”cestiune”, undeva prin legea nr. 1/ 2011, Legea educației. Pentru a motiva găselnița, explica faptul că ”managerul” a aranjat un spațiu cu ”tot ce trebuie”, pentru profesori: calculatoare, racordare la internet, aer condiționat, scaune, mese, birouri și câte și mai câte, astfel încât, în orele ”de după ore”, ființa numită profesor să intre acolo și să rămână musai 8(opt) ore, pentru a-și justifica existența în spațiul normelor impuse de legislația muncii. Întrebându-mă dacă lucrurile ”sunt în regulă”, în sensul legalității măsurii, i-am răspuns interlocutorului meu, că aparent, da, ar fi în regulă. Nedumerirea vizibilă afișată de acesta mă determină să aduc, pe această cale, unele completări lămuritoare răspunsului inițial.

            Pornind de la observația că un procent important de oameni au veleități intelectuale, unii, într-un procent ceva mai mic decât cei din prima categorie, au chiar vocație de intelectuali, și cred eu, parte importantă, din acesta, aparține domeniului nostru de activitate, că prea mulți vor să adauge numelui sau semnăturii lor particula prof. Și nu cred că, întrebând în dreapta și în stânga prin cancelariile școlii românești, vreun profesor, având în vedere vorbele și faptele sale, ar putea răspunde că nu aparține zonei de manifestare de tip intelectual. Inclusiv ”managerul” nostru sau interlocutorul meu.

            Venind ”la oile noastre”, în sensul normei de muncă ce se comensurează prin ore fizice, dispuse de legislația asumată, trebuie arătat că singura oportunitate benefică ce i se oferă ”managerului”, în ceea ce a făcut, este aceea că ar avea șansa de a-i replica eficient d-lui Traian Băsescu la afirmația sa privitoare la faptul că profesorii ar fi plătiți mai bine decât el. Și aici, s-ar putea face niște calcule, nu foarte complicate, arătând că în această ipostază, de muncitor cu norma de muncă de 8(opt) ore pe zi, un profesor câștigă în jur de 5,6 lei/oră.(160 ore/lună, 900 lei salariul, tot pe lună). Ceea ce nu cred că este cazul cu d-l Băsescu Traian.

Însă, admițând teza noastră privitoare la intelectual și intelect și la apartenența noastră la o profesiune cu manifestări de acest tip, este cazul, cred eu, să ne raportăm în discuția pe această temă, a normei de muncă, la ”chestiuni” ce au izvorul în gândirea unor mari intelectuali ai românilor. Bunăoară, Domnul Grigore C. Moisil nu poate fi bănuit de cineva că nu este unul dintre cei mai mari, autentici și originali intelectuali ai românilor. Ei bine, domnia sa împărțea numărul de ore din norma de muncă în ”ore-cap și ore-cur”.                       Am folosit ghilimele pentru că expresia, genială în spiritul ei, îi aparține.                                      Raportându-ne în discuția noastră despre norma de muncă la această mare zicere, este foarte clar că ”managerul”, prin obligarea oamenilor să stea acolo 8(opt) ore, a instituit, în fapt, o corvoadă care nu va avea niciodată rezultatele scontate: creșterea calității actului educațional. Pentru că, aici, în mod evident, avem de-a face cu ”ore cur”, parte a normei de muncă ce nu are nimic comun cu actul de creație numit didactică. Aici, profesorul intră „pentru că așa trebuie”, adică,  de silă,  caută ”pe net” niște rapoarte, referate, planificări, etc., le ”printează”, le multiplică, etc. și le prezintă ”managerului”, ca fiind ”ale lui”(fără ”a”). Acesta rostește un încurajator bravo, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, după ce ”s-a acoperit de hârtii”, în ceea ce a mai rămas până la scurgerea restului de timp din norma zilnică de 8(opt) ore se pot desfășura cu succes activități definite foarte plastic de expresii ca ”frecatul mentei”, etc.                                                               Și asta pentru că intelectualului numit profesor i s-a luat libertatea. Libertatea de a  merge ”în parcul I.V.Stalin”, de exemplu, unde ar putea avea, conform răspunsului dat de Domnul Grigore C. Moisil celor ce-i solicitau afișarea programului zilnic de muncă pe ore, niște activități de lectură și gândire, pe teme planificate sau nu.                                                                                                                                                   Intuim că este forte posibil ca, după o astfel de cugetare, ”managerul” să se trezească, chiar și în toiul nopții, cu profesorul pe cap, cerându-i să-i dea repede, ”până nu pierde ideea”, cheile de la sala cu calculatoare, în eventualitatea că banii din ”salar” nu i-ar permite luxul unui lap-top personal, pentru a-și redacta rezultatul meditației. Mai intuim că, aflat într-o astfel de ipostază, profesorul ar putea fi găsit dis-de-dimineață, înainte de începerea programului, în sala cu calculatoare lucrând asiduu”la ideea” sa și mirându-se de scurgerea prea rapidă a timpului, grăind mirat:”a și venit ora de începere a programului?”                                                   La aceasta, cred, s-ar cam referi norma de muncă, numită de marele gânditor, ”ore – cap”.                                    Și, cred, tot la acest mod de a înțelege norma de muncă a intelectualului a făcut referire și Doamna prof.univ.dr. Zoe Petre, atunci când a scris excelentul ”Necrolog pentru Domnul Trandafir”.

            În rest, felicitări ”managerului” pentru realizarea sa, pe care profesorii ar putea să o utilizeze neforțat, ori de câte ori au nevoie. Dar asta ar presupune și altceva. Ceva numit, pe scurt, libertate.

            28 septembrie 2013                                   

                ZIMNICEA                          

           

           

           

            

ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR?

Anul acesta școlar a debutat, parcă, mai timid decât alții, deși discuțiile pe educație par a ”implementa”, tot mai pregnant, în mentalul opiniei publice importanța acesteia. Sau, poate, o fi doar o percepție personală în noianul de confruntări pe temele cele mai ”fierbinți” și de manipulare ale momentului, teme care au acaparat întreg spațiul de emisie al televiziunilor ”de știri”, făcând ”invizibil” momentul, cu adevărat de importanță națională al începutului școlii. Nu știu dacă prichindeii din clasele mici sau elevii și adolescenții din gimnazii și licee ar fi trebuit să ocupe vreo anume piață, dar, se pare că, în înțelepciunea lor și-au văzut, la modul cel mai serios, de treabă, ignorând acțiunile grupurilor de ”cetățeni liberi” ce iubesc maidanezii de toate categoriile sau aurul cel dătător de strălucire, bogăție, dar și de dezumanizare și decădere morală.                                                                                                            Spuneam că anul școlar a început mai timid, pentru că freamătul și zumzetul specific altor începuturi de școală a fost neauzit din cauza zgomotului de fond al ”bătăliei” pentru Roșia Montană și pentru maidanezii ce au ucis din nou, de data asta un copil. Iar acest fapt mi se pare cu atât mai grotesc, mai vulgar și mai revoltător, cu cât, în antichitate, pentru astfel de momente se opreau până și războaiele adevărate. Și dacă mesajul ministrului educației a răzbătut printre zgomotele maidaneziștilor și ale roșiamontaniștilor, nu s-a auzit deloc mesajul președintelui României. Nici măcar cele ale parlamentarilor sau ”autorităților” locale, care s-au repezit în curțile școlilor, să transmită, electoral, ”mesajele” lor școlii, ce ar fi  trebuit să se deschidă printr-un moment național de reculegere, în memoria copilului ucis de cîini, ce nu a mai apucat această clipă din cauza tocmai a acelora care, prin activitatea lor nu trebuia să permită producerea unei astfel de tragedii.                                                                                            Am căutat asiduu, ”pe net”, mesajul d-lui T. Băsescu. Voiam să mă asigur, mai întîi, că așa ceva există, iar mai apoi, să știu ce ”sentimente” și gânduri ne transmite, nouă, elevilor, profesorilor, părinților. Eram curios. Fremătam. Voiam să văd dacă acest satir politic se află acolo unde este și ”partidul” ce ni l-a adus pe cap, adică în opoziție, deși mai locuiește, încă, la Cotroceni. Și, din nefericire, constat că intuiția nu m-a înșelat. Pentru că, de la bășcălioasele ”perle prezidențiale”, pentru care trebuia să-și ceară scuze,  ”școala scoate tâmpiți” sau ”profesorii sunt mai bine plătiți decât mine” (Aug 11, 2010), etc., spuse la apogeul subpapucitei guvernări Boc, omul nostru trece, acum, la exprimarea unor deziderate și valori pe care nu le-a slujit niciodată și care nici nu-i sunt caracteristice: democrație consolidată, educație de calitate, Europa 2020, tinerii-cea mai importantă resursă a țării, echitate și coeziune socială, etc., etc.   Cinic, nu-i așa? Dar culmea cinismului și a ipocriziei o exprimă în fraza finală, frază demnă de studiul superior al rafinaților specialiști în manipulare:  "Am încredere în dumneavoastră, profesori şi elevi, deopotrivă, că prin entuziasmul şi perseverenţa cu care vă veţi urma parcursul în cunoaştere şi formare profesională, veţi contribui la construirea unei societăţi puternice, capabilă să discearnă calea propriului viitor, calea viitorului României. Vă doresc mult succes în noul an şcolar!", se încheie mesajul preşedintelui Băsescu.                                                                                                                             Alo, domnul!                                                                                                În încheierea micuței mele intervenții, cea din această pagină; în scrisoarea electorală adresată profesorilor prin 2004, dacă nu mă înșel, sau în momentele premergătoare promulgării legii 221/2008 nu vă exprimați aceeași încredere? Iar anul trecut, în 29 iulie 2012, cu ocazia referendumului, societatea noastră, puternică, nu și-a discernut calea propriului viitor? Sau, în accepțiunea dumneavoastră, calea aceea nu a fost  exprimată nici într-o democrație consolidată și nici ca fiind și a viitorului României? Ah, educația, săraca!

21 iulie 2013                                                     

ZIMNICEA                                      

100.000 de copii în afara școlii

 

 

“Ne gândim la clasa digitală, dar nu ne gândim la cei 100.000 de copii sau persoane cuprinse între 6 ani şi 16 ani care nu sunt în şcoală, deşi ar trebui să fie”
Remus Pricopie, ministrul Educaţiei                                                                                     BuzzNews(Cluj)  26 martie 2013 – Declarația zilei

            Ministrul Educației Naționale, domnul prof. univ. dr. Remus Pricopie, ne relevă un fapt deosebit de grav. În România, 100.000 de copii nu frecventează școala. Ce ar însemna ca toți acești copii să fie integrați în sistemul educațional?                                                                                      5000 de clase a 20 elevi fiecare, sau 200 de școli a 25 de clase fiecare. Nu știu dacă aceste repere sunt relevante, dar spuse altfel, ele înseamnă 2382 de copii din fiecare județ + municipiul București, care nu sunt în evidențele școlii.                                                                                                                Mult, puțin?                                                                                                                                    Arătam într-o pilulă (amară) publicată anterior și intitulată <> că, în conformitate cu unele știri, școala a pierdut până în 2011, inclusiv, aproape 73% din unitățile de învățământ ce funcționau în 1990.                                                                                              Scandalos sau nu, aceasta este realitatea cruntă cu care ne confruntăm.                                                                                                                                                                 Pe de altă parte, alte știri, bazate pe date statistice, ne relevă faptul că 24.365 de dascăli au iesit din sistemul educational in perioada 2006 – 2010, restul, de până la 25.000, ieșind, sau fiind dați afară, în ultimii ani.                                                                                                                                          Toate aceste cifre, reci sau fierbinți, interpretate coroborat sau nu, ne dau fiori. Pentru că ele ne relevă un tablou general al școlii românești mai mult decât îngrijorător, care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, în legătură cu câteva probleme ce privesc infrastructura, beneficarii și personalul școlii.                                                                                                                                                        Și dacă toate acestea au niște cauze, o reformă autentică ar trebui să privească, prioritar, identificarea și înlăturarea lor, indiferent cum se numesc, pentru a elimina astfel aceste efecte de-a dreptul distructive pentru educația și societatea românească.În același timp, sunt sigur, Domnule Ministru, că se poate face și clasa digitală.                                                                                                                    Faptul că astfel de manifestări negative sunt recunoscute cu atâta franchețe, îmi dă curaj, iar această recunoaștere, trebuie să mărturisesc, reprezintă un lucru lăudabil ce ne poate face să credem că, mai devreme sau mai târziu, aceste probleme vor fi rezolvate sau atenuate, în beneficiul tuturor și al societății, în general.

 

 

            27 Martie 2013           

Scandalul bentiței

 

 

15 Martie, Ziua Maghiarilor de Pretudindeni, prilejuiește manifestări dintre cele mai felurite ale cetățenilor români de etnie maghiară, manifestări desfășurate întotdeauna pașnic și privite cu îngăduință și chiar simpatie de majoritarii români, chiar dacă uneori s-a mai ”sărit calul”. Anul acesta, însă, sub impactul presiunilor pe tema autonomiei teritoriale a ținutului secuiesc, a arborării drapelului acestuia pe clădirile autorităților statului român și exportul acestor practici în Ungaria, a tensiunilor diplomatice generate de această situație și de altele mai vechi, o româncuță a hotărât că aceleași drepturi,de a purta simbolurile naționale, le au și românii, chiar dacă în unele zone geografice se află în minoritate față de etnicii maghiari. Drept urmare, s-a prezentat la cursurile școlii în care învață, purtând o bentiță tricoloră pe cap.

Scandal! Ofensă!?  Cum de a îndrăznit!? Se propune sancționarea ei disciplinară, iar diriginta i-a smuls bentița de pe cap. Numai că, tărășenia a ajuns subiect de presă la nivel național, televiziunile preluând evenimentul și mediatizându-l cum știu numai ele s-o facă. Foarte bine. Pentru că până la urmă, se pare că, totul ”s-a stins” tot așa de repede cum a început, chiar dacă în unele comunități, inclusiv cea a elevilor, s-au înregistrat susțineri publice energice ale tinerei Sabina.

Și totuși, unele întrebări ce privesc această problemă rămân fără răspuns. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Ce se întâmplă în școlile din aceste zone? Ce se petrece acolo unde minoritarii sunt majoritari? Este vorba de o simplă lipsă de comunicare sau lucrurile au luat o turnură ce nu ar mai trebui admisă de autoritățile române? Toate acestea rămân teme de reflecție, mai ales acum în epoca integrării europene, care, se pare, poate ceda din cauza ”belicozității” cu care unii tratează o simplă bentiță, iar mai apoi cer ca problema să fie tratată cu toleranță și înțelepciune. Păcat! Pentru că de toleranță și înțelepciune trebuia să se vorbească înainte de producerea ”evenimentului” . Mai ales în mediul educațional.

 

24.Martie 2013

O falsă dilemă

 

 

Domnul Victor Ponta, primul ministru al României, a ieșit mai deunăzi și a anunțat un lucru extraordinar, după părerea mea. Programul ”laptele și cornul” va fi transformat în programul ”Școală după școală”.

Imediat au pornit la asalt, documentați sau nu, comentatori, părinți, interpreți, cu sau fără legătură cu școala, care au întors problema pe toate fețele, până când aceasta și-a pierdut, în vorbăria goală, substanța, transformând un lucru necesar, evident și simplu într-o dilemă națională de tip hamletian. A fi sau a nu fi!                                                                                                                                                              Falsă dilemă. Pentru că valoarea acestei transformări nu constă doar în a asigura unor categorii de copii subzistența, ci, mai ales, în degrevarea familiei de obligația de supraveghere permanentă a copilului minor, ce-i revine prin dispozițiile Codului Civil, obligație pe care nu și-o poate îndeplini și preluarea, parțială, a acesteia de către școală. Școală care dispune de spații, bază materială, dar mai ales de personal calificat. Că nu peste tot aceste condiții sunt la standarde înalte, este foarte adevărat, dar aici Domnul Prim Ministru a înțeles foarte bine esența acestui program, aceea că timpul copilului, situat în spațiul dintre plecarea lui de la școală și sosirea părinților de la muncă, sau de la căutarea unui loc de muncă, este un timp extrem de periculos. Și asta deoarece în aceste câteva ore copilul devine ”invizibil”, în sensul că nimeni, nici școala și nici familia, nu știe ce face acesta. Doar rezultatele la evaluările naționale ne pot oferi o imagine asupra modului în care elevul ”exploatează” acest timp, dacă, bineînțeles, avem intenția de a face o evaluare obiectivă din care putem extrage concluzii de valoare.

Judecând lucrurile în această ”filosofie”, transformarea programului ”laptele și cornul” în programul ”școală după școală” este, pentru familia și elevul român, o necesitate, a cărei punere în operă nu mai poate fi amânată, câștigurile prin această minimă investiție putând fi uriașe: siguranța și securitatea copilului, combaterea consumului de substanțe interzise, acces mai larg la învățătura de carte, la programe educaționale, formare profesională, etc.

Parafrazând spusele unui celebru astronaut, pot spune despre această transformare, că ea reprezintă un pas mic pentru guvern, dar un pas uriaș pentru școala românească.

Să fie într-un ceas bun!

 

23 Martie 2013    

SPIRU HARET

REFORME  ȘI ”REFORME”

 

Recent,  parcurgând fluxurile de știri ale marilor agenții de presă, pe net, evident, am găsit o informație postată recent, față de momentul la care o accesasem, care m-a uluit.  Știrea, este șocantă, pur și simplu, judecând lucrurile prin prisma declarațiilor sforăitoare și ritoase ale diferiților oameni politici care s-au succedat de-a lungul spațiului temporar postceaușist pe la pupitrul cu ”reforme”. Mai ales al celor din educație!!!                                                              Nu mă intrigă faptul că, în principal,  știrea relevă existența, în România, a unui număr de biserici de două ori mai mare decât școli și spitale, dar proporția dispariției școlilor este înspăimântătoare:  7.598 unități de învățământ în 2010/2011, față de 28.000 în 1990. Așadar, în 20 de ani de ”reforme” școala, ca instituție a națiunii, a pierdut  peste 73% din unitățile de învățământ ce o reprezentau. Am cercetat datele statistice și orice urmă de îndoială mi s-a risipit. Ele sunt reale. Dacă acest fapt, al dispariției unui număr de 20.503 unități de învățământ, este sau nu  scandalos, las la aprecierea altora. Arăt însă faptul că, încă, ne aflăm sub zodia scurgerii unui secol de la dispariția fizică a marelui Spiru Haret, cel care, în cele trei ministeriate, prin reforma sa, a construit circa 2100 școli. Și ne mai aflăm, încă, sub zodia ”reformei” sistemului educațional. În ce o fi constat aceasta în cei 20 de ani despre care vorbim, nu știm, deși, tot mai multă lume începe a îndrăzni să spună, că aveam o școală mai bună decât cea existentă.                                                                                                       Având în vedere toate acestea, este foarte clar că în ultimii douăzeci de ani școala a trecut printr-o adevărată contrareformă care a adus-o în situația în care se află.                             Toate acestea sunt realități ale contemporaneității în care trăim. Toate acestea reprezintă , sau ar trebui să reprezinte, adevărate semnale pentru actuala conducere a ministerului educației. Ce spuneți, domnule Ministru Remus Pricopie? După câte vă cunosc, vă doresc, deja, mult succes! Cu atât mai mult cu cât vă știu un mare admirator al lui Spiru Haret.

 

 

 

Bibliografie:

www.pesurse.ro/03.02.2013

PARADOX. Avem de două ori mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Publicat

acum 4 ore de Iosif Buble

Publicat în

bani pentru bisericistatistici

 

 

03 februarie 2013                                                

Zimnicea