EDUCAȚIA. O NOUĂ DISCUȚIE.

ESEU

După evaluarea națională a ”prichindeilor” de-a VIII-a și teribilul B.A.C.,ediția a II-a, al teribiliștilor liceeni, realitatea ne impune a discuta despre educație în cu totul alți termeni. Pentru că ceea ce se întâmplă acum, în mod evident efecte ale politicilor aplicate acestui domeniu de activitate, pe care unii îl tratează ca domeniu strategic, nu mai suportă amânare. Acum constatăm că în România a fost posibilă crearea, în timp, a două școli; școala rurală și școala urbană. Acum constatăm raptul dintre acestea, acum constatăm că sute de mii de copii români rămân, într-o formă sau alta, în afara sistemului, acum constatăm că școala română nu beneficiază suficient de grija celor interesați să i-o acorde, părinți, elevi, O.N.G.-uri, dar mai ales oamenii politici.Acum constatăm că multiplele reforme aplicate nu au avut efectele dorite. Dar, cel mai important este faptul că acum constatăm, cu acuitate, cine suferă.

            De aici nevoia, marea nevoie, ca această discuție să fie diferită de toate celelalte, înainte de orice prin gradul înalt de sinceritate cu care ar trebui să abordăm problematicile specifice, de aici marea nevoie de a scurta drumul de la vorbă la faptă, de aici nevoia de a face, cu adevărat, ca educația să fie posibilă la niveluri comparabile cu cele ce-au fost, chiar aici, la noi, iar mai apoi cu ale altora. De aici nevoia ca raportarea la realitate și adevăr să devină fapt concret, care să aibă drept efect ameliorarea, îmbunătățirea și chiar ridicarea la niveluri și standarde superioare a serviciului educațional românesc.

            Pentru aceasta, însă, trebuie să începem cu începutul. Iar acest început poartă numele de curriculă. De aici trebuie să pornim în construcția unui nou sistem, tehnic, bazat pe principii ferme, profesionalism, descentralizat și depolitizat, capabil să dea românilor oameni. Oameni fabuloși, oameni înalt calificați, oameni calificați, dar cu toții, oameni.

            Catastrofa cu care ne confruntăm și care, vrem nu vrem, se materializează în adevărate atingeri ale dreptului fundamental al copilului la educație, determinată, evident, de politici nepotrivite, ce transformă educația românească în câmp experimental, cobaii fiind însă copiii, trebuie eradicată. Iar acest proces este o necesitate ce nu mai trebuie argumentată sau demonstrată. Este deja vizibilă, iar efectele de asemenea. Procesul schimbării sistemului educațional românesc nu trebuie să poarte numele de reformă. Prea s-a demonetizat și prea s-au fălit unii că fac reformă. Și parcă ne poartă ghinion. S-o facem frumos, fără tam-tam-uri stridente, în liniște și confidență, ca orice lucru serios și profund, care cu certitudine va da roade, dar numai s-o facem. Va fi nevoie de curaj și asumare, din partea tuturor părților. Va fi nevoie de înțelepciune bătrânească dar și de istețime jună. Va fi nevoie de viziune dar și de aplicarea unor soluții imediate, impuse de realitate.

            Noul concept trebuie să identifice cu exactitate și să trateze ca atare elementele de  structură, îmbinându-le armonios cu cele de infrastructură, într-un sistem indestructibil și eficient, care să folosească resursele în mod ideal, spre realizarea obiectivului propus, omul. Ce frumos era spus cândva, ”Casa școalelor”! Conceptul de școală era asemuit cu o casă. Dacă privim expresia ca sistem, va trebui să acceptăm că orice casă trainică și frumoasă, reprezentând o structură, trebuie să dispună de o infrastructură adecvată, reprezentată de o temelie pe masură, care să-i confere rezistență și stabilitate. O dată ridicată, resursele alocate pentru a o face funcțională, țin de importanță, priorități și impact socio-istoric.

            Să restaurăm, deci, conceptul de sistem educațional și să facem din el o valoare ”de minte și suflet”.