MAI EXISTĂ REFORMĂ ÎN EDUCAȚIA ROMÂNEASCĂ?

(3)

Programul ”Școală după școală” ar trebui înscris, ca punct distinct, în planurile de reformare ale educației din România, dacă vreun astfel de plan ar exista, el fiind una din variantele cele mai acceptabile de a compensa ”deficitele” socio-economice ale familiei românului de rând, care nu se poate achita de obligația ce-i revine prin lege de a-și supraveghea copilul, iar de aici și până la a i se imputa celor mici lipsa celor șapte ani de acasă, nemaifiind decât un pas. Nu cred că poate fi vreo ființă umană care să nu fie stăpânită de dorința cea mai fierbinte ca fiica saqu fiul său să nu fie printre primii la învățătură și purtare. În fapt, fiecare părinte speră în succesul școlar al copilului său, pentru că în intimitatea eului propriu, năzuiește ca în acest succes să se regăsească, mândru, și pe sine.                                                                                                 Succesul școlar este asigurat, în fapt, prin calitatea învățării(cantitatea și calitatea cunoștințelor asimilate de copil cât și temeinicia lor) materializată, inițial, în rezultatele obținute la evaluările naționale(și internaționale), iar în final în ocuparea locului de muncă pe care și l-a dorit și pentru care s-a pregătit. În scopul asigurării premizelor unei învățări de calitate se impune crearea unor condiții specifice pentru ca elementul primordial al învățării, fără de care aceasta devine iluzorie, studiul individual, să fie efectuat zilnic(sistematic și continuu). Pe această bază, prin repetare, se formează deprinderea de a învăța permanent, de a asocia noile cunoștințe asimilate cu ceea ce s-a învățat deja, iar de aici și până la o construcție originală izvorâtă din propria forță creativă a copilului nemaifiind decât un pas.   Studiul individual reprezintă condiția sine qua non pentru ca procesul de învățare să fie unul real, temeinic, pe care să se sprijine, apoi, competențele profesionale, definitorii pentru inserția profesională și înaintarea în carieră.  Extrapolând discuția despre ”deficitele” socio-economice ale familiei la nivelul întregii societăți și analizând situația din punctul de vedere al transpunerii în realitatea învățării (școală-familie-copil) a principiilor procesului de învățământ, cunoscute și sub denumirea de ”principii didactice”, constatăm fără dificultate că, în fapt, ele nu pot fi operaționale, în condițiile actuale ale școlii din România.            ”Principiile procesului de învăţământ sunt teze teoretice care exprimă condiţiile cele mai generale în care acţiunea educativă a unui profesor poate avea asupra elevilor efectele instructive si formative scontate. Ele reprezintă totodată un ansamblu de idei de acţiune pedagogică, derivate dintr-un complex de legi ale dezvoltării, învăţării etc., călăuzitoare pentru organizarea şi conducerea activităţii didactice. Etimologia termenului (lat. princeps, primul, cel mai important) sugerează că este vorba despre adevăruri fundamentale, pe care urmează să se sprijine toate raţionamentele şi deciziile unui profesor în legătură cu modul optim de a concepe şi a conduce acţiunea educativă din şcoli, indiferent de situaţia concretă cu care se confruntă. Principiile procesului de învăţământ mai sunt cunoscute şi sub denumirea de „principii didactice”. Principiile procesului de învăţământ au fost formulate şi teoretizate, pentru prima dată, de către J. A. Comenius, în monumentala sa lucrare „Didactica Magna”, (1632). De atunci şi până astăzi principiile didactice au cunoscut o continuă restructurare.Într-un „Tratat de pedagogie şcolară” (1996), I. Nicola reţine următoarele principii:                                                   (1) Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de învăţare;           (2) Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract în procesul de învăţământ;                                                                                                                 (3) Principiul sistematizării structurării şi continuităţii;                                                     (4) Principiul legării teoriei cu practica;                                                                                   (5) Principiul accesibilităţii sau al orientării după particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor;                                                                                                                     (6) Principiul temeiniciei şi durabilităţii rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ”.                                                                                               (Pedagogie, Conf.univ.dr. Mihai DIACONU; Prof.univ.dr. Ioan JINGA, coordonatori:  Conf.univ.dr. Olga CIOBANU; Lect.univ.dr. Adina PESCARU; Prep. Monica PADURARU)    Am insistat asupra prezentării tuturor acestor ”amănunte”, pentru a atrage atenția asupra faptului că, la noi, familia nu poate asigura condiții pentru ca studiul individual să se producă, neputându-și îndeplini obligația de a supraveghea copilul, iar școala, ca principal factor educațional, în precaritatea ei, nu poate asigura, doar în timpul orelor de predare, condiții pentru punerea în operă a principiilor didactice, ”adevăruri fundamentale, pe care urmează să se sprijine toate raţionamentele şi deciziile unui profesor în legătură cu modul optim de a concepe şi a conduce acţiunea educativă”,  dar și  ”teze teoretice care exprimă condiţiile cele mai generale în care acţiunea educativă a unui profesor poate avea asupra elevilor efectele instructive si formative scontate”.  (Pedagogie, Conf.univ.dr. Mihai DIACONU; Prof.univ.dr. Ioan JINGA, coordonatori:  Conf.univ.dr. Olga CIOBANU; Lect.univ.dr. Adina PESCARU; Prep. Monica PADURARU)                                                                                                           Or, în aceste condiții, programul ”școală după școală”, prin conținutul și modul său de desfășurare, ar putea contribui, în mod substanțial, la crearea condițiilor concrete propice studiului individual, suplinind acțiunea familiei, cât și a transpunerii în realitate a principiilor didactice, fără de care procesul de învățare nu poate exista.                                                Oricum am privi lucrurile, ”punerea în funcțiune” a acestui program ar putea avea cel puțin următoarele avantaje:                                                                                                       1.Având în vedere procesul de supraveghere permanentă a copilului, este asigurată integritatea fizică, psihică și afectivă a acestuia.                                                                       2.Pregătirea pentru a doua zi efectuându-se, prin studiu individual, sub îndrumare calificată, cu mijloace de învățământ existente în școală, rezultatele pot fi mult superioare celor care nu beneficiază de acest program, calitatea învățării fiind asigurată.            3.Fiind obișnuit ca zilnic să depună acest efort de studiu individual, acest lucru se transformă, în timp, în deprindere(competență) și pe cale de consecință, conceptul de a învăța pe tot parcursul vieții are, astfel, șanse reale de materializare practică.

            În cuvântul scris de M.S. Regele Mihai în cărțile de oaspeți de la Senat si Camera Deputaților se arată:”Nu văd România de astăzi, ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!” Nu știu dacă îmi este permis să comentez cuvintele Majestății Sale, dar dacă privim lucrurile din același punct de vedere, finanțarea programului ”școală după școală” ar putea fi privită ca o obligație ce ne revine față de creditorii noștri, copiii.                                 

Și pentru că ne aflăm la împlinirea unui veac de la dispariția marelui Spiru Haret, întrebarea care mă frământă nu poate fi decât aceasta: oare, ce ar fi făcut acest mare român, dacă se confrunta cu această problemă?

09 octombrie 2012