MAI
EXISTĂ REFORMĂ ÎN EDUCAȚIA ROMÂNEASCĂ?
(3)
Programul ”Școală după școală”
ar trebui înscris, ca punct distinct, în planurile de reformare ale educației
din România, dacă vreun astfel de plan ar exista, el fiind una din variantele
cele mai acceptabile de a compensa ”deficitele” socio-economice ale familiei
românului de rând, care nu se poate achita de obligația ce-i revine prin lege de
a-și supraveghea copilul, iar de aici
și până la a i se imputa celor mici lipsa celor șapte ani de acasă, nemaifiind
decât un pas. Nu cred că poate fi vreo ființă umană care să nu fie stăpânită de
dorința cea mai fierbinte ca fiica saqu fiul său să nu fie printre primii la
învățătură și purtare. În fapt, fiecare părinte speră în succesul școlar al
copilului său, pentru că în intimitatea eului propriu, năzuiește ca în acest
succes să se regăsească, mândru, și pe sine. Succesul școlar este asigurat, în fapt, prin calitatea
învățării(cantitatea și calitatea cunoștințelor asimilate de copil cât și
temeinicia lor) materializată, inițial, în rezultatele obținute la evaluările
naționale(și internaționale), iar în final în ocuparea locului de muncă pe care
și l-a dorit și pentru care s-a pregătit. În scopul asigurării premizelor unei
învățări de calitate se impune crearea unor condiții specifice pentru ca elementul
primordial al învățării, fără de care aceasta devine iluzorie, studiul individual, să fie
efectuat zilnic(sistematic și continuu). Pe
această bază, prin repetare, se formează deprinderea de a învăța permanent, de
a asocia noile cunoștințe asimilate cu ceea ce s-a învățat deja, iar de aici și
până la o construcție originală izvorâtă din propria forță creativă a copilului
nemaifiind decât un pas. Studiul individual reprezintă condiția sine
qua non pentru ca procesul de învățare să fie unul real, temeinic, pe care să
se sprijine, apoi, competențele profesionale, definitorii pentru inserția
profesională și înaintarea în carieră. Extrapolând discuția
despre ”deficitele” socio-economice ale familiei la nivelul întregii societăți
și analizând situația din punctul de vedere al transpunerii în realitatea
învățării (școală-familie-copil) a principiilor procesului de învățământ,
cunoscute și sub denumirea de ”principii didactice”, constatăm fără dificultate
că, în fapt, ele nu pot fi operaționale, în condițiile actuale ale școlii din
România. ”Principiile procesului de
învăţământ sunt teze teoretice care exprimă condiţiile cele mai
generale în care acţiunea educativă a unui profesor poate avea asupra elevilor
efectele instructive si formative scontate. Ele reprezintă totodată un ansamblu de idei
de acţiune pedagogică, derivate dintr-un complex de legi ale dezvoltării,
învăţării etc., călăuzitoare pentru organizarea şi conducerea activităţii didactice.
Etimologia
termenului (lat. princeps, primul, cel mai important) sugerează
că este
vorba despre adevăruri fundamentale, pe care urmează să se
sprijine toate raţionamentele
şi deciziile unui profesor în legătură cu modul optim de a concepe
şi a
conduce acţiunea educativă din şcoli, indiferent de situaţia concretă cu care
se
confruntă.
Principiile procesului de învăţământ mai sunt cunoscute şi sub
denumirea
de „principii didactice”. Principiile procesului de învăţământ au
fost formulate şi teoretizate, pentru prima dată, de către J. A. Comenius,
în
monumentala sa lucrare „Didactica Magna”, (1632).
De atunci şi până astăzi principiile didactice au cunoscut o continuă
restructurare.Într-un „Tratat de pedagogie şcolară” (1996), I. Nicola reţine
următoarele principii: (1) Principiul participării conştiente şi active a
elevilor în activitatea de învăţare; (2) Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional,
dintre concret şi abstract în procesul de
învăţământ; (3) Principiul sistematizării
structurării şi continuităţii; (4)
Principiul legării teoriei cu practica; (5) Principiul accesibilităţii sau al orientării după
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor; (6)
Principiul temeiniciei şi durabilităţii rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ”.
(Pedagogie, Conf.univ.dr. Mihai DIACONU; Prof.univ.dr. Ioan
JINGA, coordonatori: Conf.univ.dr. Olga CIOBANU; Lect.univ.dr. Adina PESCARU; Prep.
Monica PADURARU) Am insistat asupra
prezentării tuturor acestor ”amănunte”, pentru a atrage atenția asupra faptului
că, la noi, familia nu poate asigura
condiții pentru ca studiul individual
să se producă, neputându-și îndeplini
obligația de a supraveghea copilul, iar școala, ca principal factor educațional, în precaritatea ei, nu poate
asigura, doar în timpul orelor de predare, condiții pentru punerea în operă a principiilor
didactice, ”adevăruri fundamentale, pe care urmează să se
sprijine toate raţionamentele
şi deciziile unui profesor în legătură cu modul optim de a concepe
şi a
conduce acţiunea educativă”, dar
și ”teze
teoretice care exprimă condiţiile cele mai generale în care acţiunea educativă
a unui profesor poate avea asupra elevilor efectele instructive si formative
scontate”. (Pedagogie, Conf.univ.dr. Mihai DIACONU; Prof.univ.dr. Ioan
JINGA, coordonatori: Conf.univ.dr. Olga CIOBANU; Lect.univ.dr. Adina PESCARU; Prep.
Monica PADURARU) Or,
în aceste condiții, programul ”școală
după școală”, prin conținutul și modul său de desfășurare, ar putea
contribui, în mod substanțial, la crearea condițiilor concrete propice
studiului individual, suplinind acțiunea familiei, cât și a transpunerii în
realitate a principiilor didactice, fără de care procesul de învățare nu poate
exista. Oricum
am privi lucrurile, ”punerea în funcțiune” a acestui program ar putea avea cel
puțin următoarele avantaje: 1.Având în vedere procesul de
supraveghere permanentă a copilului, este asigurată
integritatea fizică, psihică și afectivă a acestuia. 2.Pregătirea
pentru a doua zi efectuându-se, prin studiu individual, sub îndrumare
calificată, cu mijloace de învățământ existente în școală, rezultatele
pot fi mult superioare celor care nu beneficiază de acest program,
calitatea învățării fiind asigurată. 3.Fiind
obișnuit ca zilnic să depună acest efort de studiu
individual, acest lucru se transformă, în timp, în
deprindere(competență) și pe cale de consecință, conceptul de
a învăța pe tot parcursul vieții are, astfel, șanse reale de
materializare practică.
În cuvântul
scris de M.S. Regele Mihai în cărțile de oaspeți de la Senat si Camera Deputaților
se arată:”Nu văd România de astăzi, ca pe o moștenire
de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la
copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!” Nu
știu dacă îmi este permis să comentez cuvintele Majestății
Sale, dar dacă privim lucrurile din același punct de vedere, finanțarea programului ”școală după școală”
ar putea fi privită ca o obligație ce ne revine față de creditorii noștri,
copiii.
Și pentru că ne aflăm la împlinirea unui veac de
la dispariția marelui Spiru Haret, întrebarea care mă frământă nu poate fi
decât aceasta: oare, ce ar fi făcut acest mare român, dacă se confrunta cu
această problemă?
09 octombrie 2012
ok!l-am descoperit!
RăspundețiȘtergere