MOTTO: ”Resursele umane sunt factorul cheie al reformei educaţiei ; ele pot compromite totul sau pot salva totul .” Raportul „ România Educaţiei , Romania Cercetării .”
I . Consideraţii iniţiale .
Încep să scriu aceste rânduri , provocat îndeosebi de faptul că , în ultimul timp , dată fiind şi starea conflictuală din învăţământul românesc , am avut ocazia de a dialoga cu foarte mulţi oameni , de diferite profesii ; ziarişti , medici , profesori (unii dintre ei fiind chiar directori de unităţi de învăţământ) , oameni politici , despre unele disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional românesc , despre cauzele care generează instabilitate în sistem , criză , perspective , reformă , etc. Una din temele abordate fiind chiar cea din titlu , adică TITULATURA şi TITULARIZAREA , despre care ştiam că , în unele medii , există opinii de respingere , nu mică mi-a fost mirarea , când am constatat că chiar unii dintre confraţi , cobreslaşi de-ai mei adică , e drept puţini la număr , resping şi ei această idee , care de fapt se constituie , pentru noi educatorii , într-un drept profesional , pe care eu personal îl consider unul fundamental .
Aş dori , ca ceea ce scriu eu acum , să se constituie într-un început , care să genereze o adevărată dezbatere publică pe această temă , ce devine , iată , una controversată , chiar pentru unii dintre beneficiari . De fapt , tocmai acesta este mobilul care mă incită , mă motivează şi mă determină la acest demers . Poate că , cei care resping ideea ,vor avea iniţiativa şi curajul , de a-şi motiva public susţinerea , cu argumente care , în final , să ne determine să adoptăm o concluzie şi poate chiar o atitudine faţă de această TITULATURĂ , concluzie care să respingă definitiv sau să consacre , dacă mai era nevoie , acest drept , de mare valoare , inclusiv juridică , ce poate fi , apoi , adoptat şi în alte domenii de activitate . Analiza noastră ar trebui însă întemeiată pe norme de drept al muncii , european şi naţional .
Controversa pe această temă , este generată , de fapt , de ideea de descentralizare a sistemului naţional de învăţământ, idee pe care nu prea o respinge nimeni în România , deşi la nivel internaţional sunt naţiuni ale Comunităţii Europene ( Franţa , Italia , etc.) care nici nu vor să audă de aşa ceva . Ceea ce este de respins , însă , este modalitatea în care se aplică acest concept al descentralizării , concept care nu este neapărat unul care se constituie prin sine însuşi , într-un panaceu ce rezolvă „sine die” , toate problemele din sistem , ci , dimpotrivă , el se poate constitui în cauză a unor mari disfuncţionalităţi , ce pot avea consecinţe incalculabile şi pe care apoi , bineînţeles că nu şi le mai asumă nimeni , cu toate că pierderile generate sunt irecuperabile . Nu vreau să închei acest pasaj al scrierii mele , fără a arăta că , reprezentanţi şi experţi ai Băncii Mondiale , au recunoscut că România se află cu mult înaintea unor ţări cu tradiţie , în ceea ce priveşte descentralizarea educaţiei . Această recunoaştere vine într-un moment de mare încercare pentru învăţământul românesc , încercare prin care se vrea descentralizarea celei mai importante resurse a acestuia : RESURSA UMANĂ. Acesta este şi motivul pentru care am ales drept motto , cea mai importantă concluzie referitoare la resursa umană , a Raportului „România Educaţiei , România Cercetării” . Trebuie arătat cu insistenţă , cu insidiozitate chiar , că din dorinţa de a reforma sistemul , s-au descentralizat pâna acum resursele : financiare ( investiţii , cheltuieli curente , salarizare) , materiale (clădiri , terenuri ) şi chiar umane , în sensul că personalul didactic de predare şi instruire practică este angajat de directorul şcolii în temeiul deciziei inspectorului şcolar general , iar în judeţele pilot , concursul pentru ocuparea posturilor vacante este organizat la nivelul unităţii de învăţământ (şcolii) . Întrebarea care se impune a fi pusă celor care şi- au asumat până acum acest demers al descentralizării este : au condus aceste măsuri la performarea sistemului ? De ce se continuă dacă rezultatele experimentelor sunt negative ? Cine răspunde de dezastrul generat de politizarea excesivă şi nefinanţarea educaţiei la nivelul cerut de legislaţia în vigoare , politizare şi nefinanţare care au fost identificate de toată lumea , drept cauze esenţiale ale calităţii scăzute a educaţiei româneşti ?
Iată de ce este necesar să privim aplicarea conceptului de descentralizare cu înţelepciune , nu ca pe un fetiş , ci ca pe o posibilă soluţie , care poate sau nu să aibe drept finalitate o reformare adevărată a sistemului, materializată în obţinerea de rezultate superioare cantitativ şi calitativ , rezultate fără de care , procesul de descentralizare se transformă într-un scop în sine . Grija şi circumspecţia cu care trebuie să comparăm avantajele vs. riscurile pe care ni le asumăm , este cu atât mai îndreptăţită , cu cât , de acum încolo , avem de-a face cu reformarea oamenilor , cu reformarea profesioniştilor sistemului , cu cei care „pot compromite totul , sau pot salva totul”. Şi pentru că tot veni vorba de riscuri , iată câteva dintre ele , identificate de M.E.C.I. , nu în urma vreunui complex efort de analiză teoretică şi abstractă , ci în urma experimentului privind descentralizarea , efectuat în judeţele pilot :
mobilitatea redusă a personalului
politizarea sistemului de învăţământ
nivelul redus al relaţiilor interinstituţionale
interpretarea eronată şi abuzivă a prevederilor legale
nerespectarea procedurilor privind alocarea fondurilor
tendinţa de intervenţie excesivă a Consiliului Local
La acestea se mai pot adăuga încă vreo câteva , specifice concursului de ocupare a posturilor vacante în sistem descentralizat :
nivelul scăzut al concursului , subiectele fiind formulate la nivel local
costurile concursului substanţial mai mari
Mai este de reţinut un lucru esenţial . În sistemul educaţional se lucrează cu copii . Ei nu pot fi trataţi ca „obiect al muncii”, ci ca nişte oameni în devenire . Având în vedere cel puţin acest aspect al problemei , trebuie să arătăm , că aici , greşelile sunt excluse , „procesul tehnologic” nemaiputând fi reluat dacă „ piesa finală” nu are parametrii proiectaţi . Spun toate acestea , deoarece descentralizarea ce se preconizează a fi „implementată” , nu duce la o creştere a calităţii procesului instructiv – educativ , aşa cum arăta chiar un reprezentant al Băncii Mondiale , ci dimpotrivă , ne aduce în faţă riscurile enumerate mai sus , repet , riscuri identificate chiar de M.E.C.I.
Înainte de a purcede la acest demers , clasa politică ar trebui să ia aminte la faptul că toate comentariile specialiştilor , analiştilor , mass – media etc., sunt unanime în aconsidera efectele prospetei ordonanţe prin care toţi şefii de „deconcentrate” sunt „daţi afară”, drept un act de politizare fără precedent . De asemenea , clasa politică , în întregul ei , ar trebui să-şi asume starea deplorabilă în care se prezintă toate domeniile de activitate din România , indiferent că se numesc bugetare sau nu .
I I. Consideraţii juridice
Descentralizarea resursei umane , astfel cum este ea proiectată , în sensul că directorul şcolii este angajatul primarului ,( la propunerea consiliului local) , iar personalul didactic de predare şi de instruire practică este angajat al angajatului primarului(directorul) , printr-un concurs sau interviu organizat la nivelul şcolii , duce în mod inexorabil , ca efect juridic al relaţiei de muncă , la dispariţia dreptului nostru profesional fundamental la TITULARIZAREA DE SISTEM , drept profesional care , în concepţia unora este anacronic , perimat , vetust , care nu mai răspunde necesităţilor sistemului , deşi , după câte am constatat , nu prea au argumente cu care să-şi motiveze susţinerea .
Înainte de a arăta cosiderentele în temeiul cărora susţin că titularizarea şi titulatura de sistem este un concept modern , european şi de mare viitor , astfel cum am scris în chiar titlul acestui demers , este necesar a spune că el se defineşte , de fapt şi de drept , prin aceea că , în urma unui concurs de nivel naţional , personalul didactic de predare şi instruire practică , beneficiază de un contract de muncă pe durată nedeterminată , de posibilitatea de a se „mişca” în sistem , de la o unitate de învăţământ la alta , cât şi de obligaţia angajatorului de a-i oferi un alt post , în cazul în care , este disponibilizat , din motive neimputabile lui . Toate acestea , au şi menirea de a asigura existenţa în viaţa reală a şcolii româneşti , a fundamentalului principiu al continuităţii , principiu ce domină de veacuri , orice sistem de învăţământ , de la noi sau de aiurea .
După cum lesne se poate observa , conceptul se întemeiază pe elemente fundamentale de drept al muncii , european şi naţional , referitoare la selecţia specialiştilor , menţinerea acestora în sistemul profesional pentru care au fost selecţionaţi , mobilitatea în interiorul sistemului profesional , protecţia socială a salariatului . În acest context este necesar a arăta că , în accepţiunea modernă a dreptului european şi naţional al muncii , un loc de muncă , oricare ar fi el , este definit prin trei caracteristici fundamentale , pe care nimeni nu le poate respinge :
SALARIUL ,
PACHETUL DE SECURITATE ÎN MUNCĂ ,
PACHETUL DE PROTECŢIE SOCIALĂ A SALARIATULUI
În acest sens , este mai mult decât relevant conţinutul art. 6(1) din Codul Muncii: „ orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate , de protecţie socială , de securitate şi sănătate în muncă , precum şi de respectarea demnităţii şi conştiinţei sale , fără nici o discriminare”. Recomandarea U.N.E.S.C.O. – O.I.M. privind Statutul Profesorilor la Cap. XI . Protecţie socială , art . 126(1) arată:”Profesorii ar trebui protejaţi prin măsuri de asigurare socială , în concordanţă cu toate prevederile incluse în Convenţia Organizaţiei de Muncă şi Protecţie Socială 1952 , adică prin asistenţă medicală , compensare pentru boală , şomaj , vârstă înaintată , prejudicii profesionale , familie , maternitate , invaliditate şi urmaşi .” De asemenea , art.85(1) din acelaşi Cod al Muncii , în ceea ce priveşte combaterea şomajului , dispune : „ Angajatorii sunt obligaţi să informeze salariaţii angajaţi ...despre locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante , corespunzătoare pregătirii lor profesionale şi să le asigure accesul la aceste locuri de muncă ....” În accepţiunea Legii nr. 128 privind Statutul Personalului Didactic , acest text se transpune în dreptul la „transfer prin restrângere de activitate”.
În ceea ce priveşte detaşarea la cerere sau în interesul învăţământului , precum şi pretransferul , orice om de bună credinţă , poate constata cu uşurinţă faptul că ele sunt operaţiuni ce răspund , în primul rând , principiului mobilităţii forţei de muncă , principiu ce domină întreaga piaţă europeană a muncii . Astfel , Legea 53/2003 – Codul Muncii , face referire la art. 42(1) la delegarea sau detaşarea salariatului , iar Recomandarea U.N.E.S.C.O. – O.I.M. privind Statutul Profesorilor , la Cap. VII . Angajarea şi cariera , art . 40 , arată : “Profesorii ar trebui să poată , cu condiţia să posede calificările necesare , să se transfere de la o şcoală la alta , indiferent de nivel , în interiorul reţelei de învăţământ” , iar la art 116 , (surpriză sau nu ), se spune :”Profesorii ar trebui plătiţi în baza treptelor de salarizare stabilite de comun accord cu organizaţiile profesorilor . În nici un caz profesorii calificaţi , afaţi în perioada de probă sau angajaţi temporar , n-ar trebui să fie plătiţi conform unei trepte inferioare de salarizare celei stabilite pentru PROFESORII TITULARI”.
Iată , deci , că un text cu valoare juridică internaţională vorbeşte despre “profesori titulari”. Rezultă , deci , că noţiunile de titular , titulatură , titularizare , au corespondenţă internaţională , şi nu reprezintă o chestiune de excepţie , specifică doar dascălului român , aşa cum doresc unii să inducă , în scopul de a minimaliza acest drept şi apoi de a-l elimina mai uşor , fără o opoziţie substanţială din partea , chiar a beneficiarilor . Aşadar , atenţie profesori ! Nu admiteţi ca drepturile voastre să fie minimalizate sau luate în derâdere . Ele au fost câştigate în timp , cu preţul unor sacrificii făcute de înaintaşii noştri în ale educaţiei . De altfel , în temei legal “ salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege“ (Codul Muncii , art. 38) , iar “Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune , după caz , pentru: apărarea securităţii naţionale , a ordinii , a sănătăţii ori a moralei publice , a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; …;prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale , ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”( Constituţia României – art. 53 (1) .
I I I . Consideraţii finale .
Având în vedere cele expuse , îmi menţin afirmaţia din titlu . Titularizarea de sistem este un concept modern şi european . El poate fi şi de viitor , doar în măsura în care suntem capabili să îl apărăm şi să îl impunem ca pe o supremă valoare juridică profesională , specifică unor adevăraţi profesionişti , ce nu admit ca în sistemul lor ierarhiile să aibe conotaţii politice ! Şi ar mai fi o întrebare .
Ce se vrea a se pune în loc?