Iarăși despre ”min. 6%din P.I.B.”

        

Nu știu cum se face, dar învățământul și în 2014, rămâne la vorba lui Nică al lui Ștefan a Petrei: ”sărac ca anul acesta, ca anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost”. Și asta în pofida recunoașterilor unanime, inclusiv ale ”decidenților”, că finanțarea acestui sector de activitate, de importanță strategică pentru orice națiune, este insuficientă iar ceea ce a fost în anii trecuți nu ar mai trebui să se repete, etc., etc.          Nu știu nici dacă aplicarea, sau neaplicarea, unei legi ține de politică, de educație, de voință sau de ”putirință”, dar lucrul cel mai cert nu poate fi decât evidența faptului că această nefinanțare este cauza esențială a neperformanței înregistrate de sistemul educațional românesc, ”anul acesta, anul trecut și de când el este . . .”, neperformanță care se cronicizează, tinde să devină regulă și stare de spirit socială, având ca efect transformarea României, dacă acest lucru nu s-a și întâmplat, în simplu consumator al produselor altora, consum suportat de români din bani împrumutați tot de la cei ale căror produse le consumă.                                                                                                                                                           Menținerea de atâta amar de vreme a sistemului educațional în această stare de precaritate financiar-investițională nu poate dovedi decât faptul că împotriva lui se duce un adevărat război a cărui brutalitate ne duce cu gândul la titlul zămislit de E.Hamingway scriind celebrul roman ”Pentru cine bat clopotele”.      Neplata cheltuielilor de navetă ale personalului didactic, diminuarea sporurilor anumitor categorii de salariați, constituirea de clase/formațiuni de studiu/lucru cu un număr de preșcolari/școlari/elevi cu mult peste limita superioară admisă de lege, comasările nejustificate de școli, lipsa autorizațiilor sanitare de funcționare ale unui număr important de unități de învățământ, menținerea sub tăcere ale unor focare de infecție în școli, monitorizarea activităților didactice ale personalului didactic cu camere de luat vederi montate în spațiile în care se desfășoară activități didactice, culpabilizarea profesorilor, acuzații privitoare la pregătirea profesională, etc., reprezintă, în fapt, mijloace cu care se duce acest război. Mai mult decât atât, din arsenalul asaltului împotriva sistemului și a angajaților săi mai putem enumera cel mai umilitor aspect, menținerea salariaților într-o perpetuă stare materială de nesiguranță, pauperă de-a dreptul, ale cărei limite este vecină cu sărăcia extremă, prin puținătatea salariului, neplata acestuia integral sau cu amânări nepermise, cât și a drepturilor izvorâte din hotărârile judecătorești. Pe lângă toate acestea există elemente care ne permit să afirmăm că sistemul funcționează, cu bună știință, la limita inferioară a legalității sau chiar în afara ei. Și nu ne referim aici la veșnicul deziderat ”min.6% din P.I.B.”.                                                                                            În aceste condiții constatarea, e drept parafrazată, ”nu e pace sub măslinii învățământului” se impune, chiar dacă cei care pot face schimbarea și nu o fac, dar care se pot regăsi ușor în explorarea cinematografică de excepție a lui Lucian Pintilie, întreabă, aparent nedumeriți: ”Pentru cine bat clopotele, Mitică?”.        În acest timp, pentru ”Cel mai iubit dintre pământeni”, elevul român, rezultatele pe anul 2012 ale testelor PISA se pot constitui într-un capăt brutal pentru proiectele și idealurile sale, de vreme ce, rezultând din studii OECD realizate asupra lui, acesta afirmă: "mă simt singur la școală" (75% din cei intervievați au dat acest răspuns), iar în ceea ce privește întrebarea dacă ”sunt fericiți la școală”, și aici ”elevii din România se află pe ultimele locuri, sub media OECD, organizație care prin același studiu ne transmite mesajul clar că elevii români sunt cel mai puțin motivați” dintre copiii care au luat parte la cercetare, cu mult în urma tuturor celorlalți.                                                                                                                               De asemenea, privitor la părinți de data aceasta, OECD, printr-o concluzie specifică, ne arată că elevii ai căror părinți au așteptări mai ridicate din partea lor, au performanțe mai bune față de ceilalți, aceștia având tendința de a depune mai mult efort, având încredere mai mare în capacitățile lor și fiind mai motivați să învețe.  Așadar este necesar ca părinții elevului român să fie mai ”pretențioși” și mai exigenți cu propriii copii, pentru ca aceștia să răspundă într-un plan superior stimulului numit efort de învățare, stimul care are în componența sa și elementul de înțelegere a textului, nu numai pe cel de citit și memorat, prin aceasta punându-se într-un mod ideal în operă principiul didactic al însușirii temeinice a cunoștințelor.    Dar iată câteva cifre și procente care se constituie în                                                                                             REZULTATE: - matematică - 40,8% au obținut rezultate slabe, iar 3,2%, rezultate de top, în timp ce pentru elevii din Shanghai 3,8% au reprezentat rezultate slabe și 55,4% rezultate de top.    Clasamentul PISA - 2012 la Matematică, plasează Romania pe locul 45 din 65 de state si economii, punctajul României fiind de 445p. (cu 4.9 puncte peste cel de la ultima evaluare) fata de 494 punctajul mediu al țărilor OECD si față de 613 – punctajul cel mai bun înregistrat anul acesta de Shanghai-China. Sub România, cu punctaje mai mici la Matematică se află: Cipru, Bulgaria, Emiratele Arabe Unite, Kazahstan, Thailanda, Chile, Malaezia, Mexic, Muntenegru, Uruguay, Costa Rica, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia si Peru. 

CONCLUZIE: România se află în grupul țărilor cu rezultate statistic "semnificativ sub media OECD", la Matematică.                                                                                                                    - citire/lectură - România a obținut 438 de puncte (față de 496 ca medie a țărilor OECD), situându-ne pe locul 50 din 65 (cea mai bună situație înregistrând-o tot Shanghai). În clasament, sub Romania s-au situat Bulgaria, Kazahstan, Malaezia, Mexic, Munetengru, Uruguay, Albania, Brazilia, Argentina, Tunisia, Iordania, Columbia, Qatar, Indonezia si Peru, iar din totalul elevilor români testați la citire/lectură un procent de 37,3% dintre rezultate au fost slabe.                                                                                         - științe -  România  ocupă locul 49 cu 439 de puncte (față de 501 puncte media țărilor OECD).

MEDIA OECD: - 23,1% - rezultate slabe,       - 12,6% -  rezultate de top.       

ȚINTĂ  Strategia Europa 2020: - reducerea procentului elevilor care au înregistrat rezultate slabe sub 15%.

Nu știu dacă după eșecul înregistrat la testarea de tip PISA/2012 va fi scos țap ispășitor profesorul român, pe procedura cunoscută în folclor sub denumirea generică de ”acarul Păun”, dar am convingerea că, în fapt, aici, în acest eșec, este vorba tot despre ”min. 6% din P.I.B”. Privitor la rolului profesorului în obținerea succesului școlar și asigurarea condițiilor pentru o calitate superioară a actului didactic, ”OECD precizeaza că țările din Asia pun un accent deosebit pe selectarea și formarea profesorilor, îi încurajează să lucreze împreună și prioritizează investițiile în calitatea cadrelor didactice. Aceste țări impun ținte clare pe care profesorii le au de îndeplinit și le acordă totodată autonomie în sala de clasă, pentru a atinge aceste obiective”, ceea ce nu este cazul cu România.

Bibliografie: Rezultate PISA 2012: Aproape 40% dintre elevii romani au dificultati sa citeasca si sa inteleaga un text, de Raluca Pantazi,    HotNews.ro, Marţi, 3 decembrie 2013, 13:23 Actualitate | Esenţial

5 Decembrie 2013           

ALTFEL DESPRE 6% DIN P.I.B.

Obligația legală de a aloca învățământului românesc minimumul dispus de legea educației fiind din nou amânată, pentru a se ”drege busuiocul” a început, deja, ”corul bocitoarelor”, care se exprimă într-o campanie de ”intoxicare” a opiniei publice, unde găsim, în continuare, aprecieri dintre cele mai jignitoare și defăimătoare la adresa profesorilor, care lucrând într-un sistem nefinanțat, deci fără nicio posibilitate de a performa, sunt desconsiderați aprioric și aruncați în derizoriu de toți cei care au, sau nu, cunoștință despre faptul că cea mai grea muncă este munca cu omul.

Ce amenzi riscă profesorii dacă pun copiii la colț, sau dacă ”îi umilesc”, ce pot păți dacă sunt ”găsiți” corupți, . . , ce sancțiuni pot primi dacă nu întocmesc maldărele de hărtii cerute inutil ”de sus”, sau dacă nu vin la școală pentru că nu li s-au plătit salariile, sau pentru că nu li s-a decontat naveta, sau pentru că nu li s-au echivalat competențele, sau dacă nu stau toată ziua în școală pentru a asigura norma de muncă de opt ore – cur, sau pentru că nu au cu ce să muncească, sau pentru că lucrează cu grupe/clase de elevi supradimensionate, sau pentru că munca lor este recompensată nu cu salariu, ci cu ajutor social, sau pentru că nu primesc nimic pentru lucrul în condiții grele, periculoase sau toxice și nici pentru orele suplimentare, sau pentru că li s-au luat și nu li s-au mai dat drepturi bănești, sau pentru că sunt amânați la plata drepturilor câștigate în instanțe, sau pentru că li se fură proprietatea intelectuală cu camere de luat vederi montate ilegal în sălile de curs/activități, sau pentru că întrețin curățenia în locul îngrijitorilor ale căror posturi s-au blocat, sau pentru că li se accidentează copiii pentru că ei nu pot fi în două locuri în același timp, sau pentru că primarii îi umilesc, sau pentru că elevii îi batjocoresc, iar părinții îi admonestează, sau pentru că nu promovează pentru că nu învață, pentru că nu vor să învețe și nici nu știu să învețe, sau pentru că elevii nu au cei șapte ani de acasă,. . . , sau pentru că . . .etc.

Nu știu dacă în înșiruirea mea am cuprins întreg ”repertoriul”, și sunt convins că nu, dar este suficient ca să probeze faptul că asaltul împotriva școlii se duce. Și se duce, iar și iar, prin lupta împotriva oamenilor ce muncesc aici, oameni pregătiți la același nivel și la fel de bine, cu cei din finanțe, bănci, justiție, politică, etc., domenii bugetare și ele, dar, după cum se vede treaba, mai bugetare decât altele, chiar dacă nu sunt priorități naționale. Și se duce împotriva oamenilor, pentru că infrastructura (clădirile și dotările), fie s-a prăbușit și nu mai poate vorbi, fie că nu este ”suflet”și deci ”nu are gură să vorbească”, fie doar și pentru că de-abia mai existând  nu mai are putere să vorbească, fie că a sucombat(de moarte bună, provocată sau retrocedată) și nu mai există de loc.

Este vorba, cumva, aici despre finanțare, este vorba aici despre a asigura resursa esențială a bunei funcționări a sistemului educațional? Aparent, nu, dar aici este vorba și despre ceva mult mai grav și anume despre încercarea de a se frânge personalitatea profesorului, de a-l îngenunchea și de a-l stăpâni, prin teroarea indusă și prin aceasta de a-l lipsi de libertatea lui la liberă expresie, de libertatea lui la liberă gândire, dar și faptă, în consonanță cu convingerile lui de om liber. Este necesar cuiva acest lucru? Nu știm dacă da sau ba.                                                                                                                                           Spiru Haret, însă, afirmând că misiunea esențială a școlii este aceea de a face din copii adevărați cetățeni, teoretic, ar fi posibil ca cineva să vrea anumiți cetățeni, iar din această perspectivă ar fi posibil ca scenariul descris anterior să fie, ferească Dumnezeu, unul autentic, în sensul că anumiți cetățeni pot fi formați numai de anumiți profesori.                                                                                                                                               Deocamdată nu avem nicio dovadă. Nici măcar a faptului că cineva s-ar constitui în  dirijor al ”corului bocitoarelor”. Dar vocile pe care acesta ”cântă”, prea sunt bine armonizate.        Dar, să nu uităm, niciodată, că întâmplarea, uneori mai consistent,  face parte din viață. Iar aici speranța noastră ar fi aceea că ”armonia” corală despre care vorbeam, să fie doar o întâmplare.

24 nov. 2013   

Epopeea lui ”minim 6%” din P.I.B., continuă!

Campania F. S. E.”SPIRU HARET”, desfășurată sub deviza ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA”, scoate din nou ”la rampă” problemele cu care se confruntă unul dintre cele mai importante sisteme ale oricărei națiuni, sistemul educațional, care, iată, în România, încă se zbate în ”chinurile facerii”. Factorul politic, factor decident în privința reformării reale a României, încă ”bâjbîie” în luarea deciziei fundamentale privind alocarea resurselor necesare singurului domeniu strategic în această privință, EDUCAȚIA.                                                                                                                                                   Deși declarativ toată lumea recunoaște importanța de netăgăduit a școlii în schimbarea condiției umane și naționale, atunci când trebuie să se treacă ”la fapte” - adoptarea bugetului -  aceiași oameni, cu putere de decizie, ezită să transforme vorbele în fapte cedând, iarăși și iarăși.                                                                      F.S.E.”SPIRU HARET”, consecventă cu ea însăși, prin acțiunile sale din cadrul campaniei declanșată în ajunul Zilei Mondiale a Educatorului, 3 octombrie 2013, încearcă să determine ”voința zeilor” să pună, o dată pentru totdeauna, pilonul de rezistență al dezvoltării și progresului României, finanțarea educației la un nivel realist, european, dispus chiar de legea educației, min. 6% din P.I.B.      În această sforțare a mobilizat toate sindicatele județene afiliate, în acțiuni de conștientizare a opiniei publice, a clasei politice, a altor categorii de oameni, asupra elementului esențial în mersul înainte al reformei, inclusiv cea socială, finanțarea educației.                                                                                                                 F.S.E.”SPIRU HARET” consideră că de aici pleacă totul: infrastructură, dotări, pregătirea superioară a specialiștilor, salarizarea lor, etc., elemente care ar trebui să se manifeste în contextul existențial al câtorva principii fundamentale: depolitizarea sistemului, debirocratizarea și nu în ultimul rând o lege nouă, a unei educații noi care să contribuie efectiv la transformarea învățământului în factor de progres și dezvoltare, așa cum, de altfel, se constată că s-a întâmplat cu toate națiunile care acum sunt considerate puternice.                         În acest scop, convocarea comisiilor de dialog social de la toate nivelurile, pichetările, dezbaterile sub forma  meselor rotunde, discuții cu responsabili de rang înalt din domeniul educației, întâlnirile cu parlamentari, încercarea de atragere în acțiunile sale a reprezentanților părinților, studenților, etc., reprezintă mijloacele ”de luptă” din cadrul campaniei ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA”, apel adresat tuturor românilor de a-și făuri destinul și viitorul prin educație.                                                     Nu știm dacă în acest an, 2013, bugetul României va fi ”agrementat” cu acest ”min. 6% din P.I.B.”, adevărată golgotă și epopee  a educației românești, dar Guvernul ar trebui ”să dea un semn” printr-o alocație superioară anilor anteriori și printr-o  perspectivă predictibilă, dar mai ales credibilă. Spun aceasta, deoarece, în accepțiunea mea, o asemenea gândire și faptă, s-ar putea constitui într-o percepție a punctului zero al cerinței esențiale a societății românești, reforma clasei politice, reformă care trebuie să pornească de la faptul că fiecare român, conștient sau nu, știind sau neștiind, simte, undeva în  străfundul ființei sale ”substanța” spuselor lui L. Blaga:                                                                                                                <<Nimicul zăcea-n agonie,                                                                                                                    când singur plutea-n întuneric.                                                                                                                        Și dat-a un semn Nepătrunsul:                                                                                                                    "Să fie lumină!">> 

Căci, ce altceva se simte în solitar, sau în solidar, fiecare român, sărăcit, amăgit, împilat  și trădat de atâta amar de vreme, decât un nimic?                                                                                                             Căci ce altceva, decât nimic, se poate simți această țară jefuită, vândută, trădată și singură, care trebuie să dea adevărate bătălii pentru a tânji că va urma normalul?                                                                                      Și dacă românul ar simți că guvernantul guvernează și pentru el, măcar un pic, n-ar fi aceasta o adevărată lumină? Doamne, ce emulație va fi la vot!

Dar pentru asta ne trebuie EDUCAȚIE!

Până atunci, deocamdată doar profesorii, continuă ”lupta”, mergând înainte cu acțiunile din cadrul ”APEL PENTRU EDUCAȚIE, APEL PENTRU ROMÂNIA!”

                                                                                              Succes!

2 nov. 2013                

ESEU DESPRE NORMA DE MUNCĂ

(A INTELECTUALULUI)

                Recent, un cobreslaș în ale învățământului, nu spui cine, îmi relata cu admirație faptul că un tip, ”manager educațional”, a găsit modalitatea de a-i reține pe colegii săi, profesori, obligatoriu 8(opt) ore în școală, spre a împlini profeția lui Boc înscrisă în codul muncii, cât și a lui Funeriu care a zis și el ceva despre această ”cestiune”, undeva prin legea nr. 1/ 2011, Legea educației. Pentru a motiva găselnița, explica faptul că ”managerul” a aranjat un spațiu cu ”tot ce trebuie”, pentru profesori: calculatoare, racordare la internet, aer condiționat, scaune, mese, birouri și câte și mai câte, astfel încât, în orele ”de după ore”, ființa numită profesor să intre acolo și să rămână musai 8(opt) ore, pentru a-și justifica existența în spațiul normelor impuse de legislația muncii. Întrebându-mă dacă lucrurile ”sunt în regulă”, în sensul legalității măsurii, i-am răspuns interlocutorului meu, că aparent, da, ar fi în regulă. Nedumerirea vizibilă afișată de acesta mă determină să aduc, pe această cale, unele completări lămuritoare răspunsului inițial.

            Pornind de la observația că un procent important de oameni au veleități intelectuale, unii, într-un procent ceva mai mic decât cei din prima categorie, au chiar vocație de intelectuali, și cred eu, parte importantă, din acesta, aparține domeniului nostru de activitate, că prea mulți vor să adauge numelui sau semnăturii lor particula prof. Și nu cred că, întrebând în dreapta și în stânga prin cancelariile școlii românești, vreun profesor, având în vedere vorbele și faptele sale, ar putea răspunde că nu aparține zonei de manifestare de tip intelectual. Inclusiv ”managerul” nostru sau interlocutorul meu.

            Venind ”la oile noastre”, în sensul normei de muncă ce se comensurează prin ore fizice, dispuse de legislația asumată, trebuie arătat că singura oportunitate benefică ce i se oferă ”managerului”, în ceea ce a făcut, este aceea că ar avea șansa de a-i replica eficient d-lui Traian Băsescu la afirmația sa privitoare la faptul că profesorii ar fi plătiți mai bine decât el. Și aici, s-ar putea face niște calcule, nu foarte complicate, arătând că în această ipostază, de muncitor cu norma de muncă de 8(opt) ore pe zi, un profesor câștigă în jur de 5,6 lei/oră.(160 ore/lună, 900 lei salariul, tot pe lună). Ceea ce nu cred că este cazul cu d-l Băsescu Traian.

Însă, admițând teza noastră privitoare la intelectual și intelect și la apartenența noastră la o profesiune cu manifestări de acest tip, este cazul, cred eu, să ne raportăm în discuția pe această temă, a normei de muncă, la ”chestiuni” ce au izvorul în gândirea unor mari intelectuali ai românilor. Bunăoară, Domnul Grigore C. Moisil nu poate fi bănuit de cineva că nu este unul dintre cei mai mari, autentici și originali intelectuali ai românilor. Ei bine, domnia sa împărțea numărul de ore din norma de muncă în ”ore-cap și ore-cur”.                       Am folosit ghilimele pentru că expresia, genială în spiritul ei, îi aparține.                                      Raportându-ne în discuția noastră despre norma de muncă la această mare zicere, este foarte clar că ”managerul”, prin obligarea oamenilor să stea acolo 8(opt) ore, a instituit, în fapt, o corvoadă care nu va avea niciodată rezultatele scontate: creșterea calității actului educațional. Pentru că, aici, în mod evident, avem de-a face cu ”ore cur”, parte a normei de muncă ce nu are nimic comun cu actul de creație numit didactică. Aici, profesorul intră „pentru că așa trebuie”, adică,  de silă,  caută ”pe net” niște rapoarte, referate, planificări, etc., le ”printează”, le multiplică, etc. și le prezintă ”managerului”, ca fiind ”ale lui”(fără ”a”). Acesta rostește un încurajator bravo, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, după ce ”s-a acoperit de hârtii”, în ceea ce a mai rămas până la scurgerea restului de timp din norma zilnică de 8(opt) ore se pot desfășura cu succes activități definite foarte plastic de expresii ca ”frecatul mentei”, etc.                                                               Și asta pentru că intelectualului numit profesor i s-a luat libertatea. Libertatea de a  merge ”în parcul I.V.Stalin”, de exemplu, unde ar putea avea, conform răspunsului dat de Domnul Grigore C. Moisil celor ce-i solicitau afișarea programului zilnic de muncă pe ore, niște activități de lectură și gândire, pe teme planificate sau nu.                                                                                                                                                   Intuim că este forte posibil ca, după o astfel de cugetare, ”managerul” să se trezească, chiar și în toiul nopții, cu profesorul pe cap, cerându-i să-i dea repede, ”până nu pierde ideea”, cheile de la sala cu calculatoare, în eventualitatea că banii din ”salar” nu i-ar permite luxul unui lap-top personal, pentru a-și redacta rezultatul meditației. Mai intuim că, aflat într-o astfel de ipostază, profesorul ar putea fi găsit dis-de-dimineață, înainte de începerea programului, în sala cu calculatoare lucrând asiduu”la ideea” sa și mirându-se de scurgerea prea rapidă a timpului, grăind mirat:”a și venit ora de începere a programului?”                                                   La aceasta, cred, s-ar cam referi norma de muncă, numită de marele gânditor, ”ore – cap”.                                    Și, cred, tot la acest mod de a înțelege norma de muncă a intelectualului a făcut referire și Doamna prof.univ.dr. Zoe Petre, atunci când a scris excelentul ”Necrolog pentru Domnul Trandafir”.

            În rest, felicitări ”managerului” pentru realizarea sa, pe care profesorii ar putea să o utilizeze neforțat, ori de câte ori au nevoie. Dar asta ar presupune și altceva. Ceva numit, pe scurt, libertate.

            28 septembrie 2013                                   

                ZIMNICEA                          

           

           

           

            

ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR?

Anul acesta școlar a debutat, parcă, mai timid decât alții, deși discuțiile pe educație par a ”implementa”, tot mai pregnant, în mentalul opiniei publice importanța acesteia. Sau, poate, o fi doar o percepție personală în noianul de confruntări pe temele cele mai ”fierbinți” și de manipulare ale momentului, teme care au acaparat întreg spațiul de emisie al televiziunilor ”de știri”, făcând ”invizibil” momentul, cu adevărat de importanță națională al începutului școlii. Nu știu dacă prichindeii din clasele mici sau elevii și adolescenții din gimnazii și licee ar fi trebuit să ocupe vreo anume piață, dar, se pare că, în înțelepciunea lor și-au văzut, la modul cel mai serios, de treabă, ignorând acțiunile grupurilor de ”cetățeni liberi” ce iubesc maidanezii de toate categoriile sau aurul cel dătător de strălucire, bogăție, dar și de dezumanizare și decădere morală.                                                                                                            Spuneam că anul școlar a început mai timid, pentru că freamătul și zumzetul specific altor începuturi de școală a fost neauzit din cauza zgomotului de fond al ”bătăliei” pentru Roșia Montană și pentru maidanezii ce au ucis din nou, de data asta un copil. Iar acest fapt mi se pare cu atât mai grotesc, mai vulgar și mai revoltător, cu cât, în antichitate, pentru astfel de momente se opreau până și războaiele adevărate. Și dacă mesajul ministrului educației a răzbătut printre zgomotele maidaneziștilor și ale roșiamontaniștilor, nu s-a auzit deloc mesajul președintelui României. Nici măcar cele ale parlamentarilor sau ”autorităților” locale, care s-au repezit în curțile școlilor, să transmită, electoral, ”mesajele” lor școlii, ce ar fi  trebuit să se deschidă printr-un moment național de reculegere, în memoria copilului ucis de cîini, ce nu a mai apucat această clipă din cauza tocmai a acelora care, prin activitatea lor nu trebuia să permită producerea unei astfel de tragedii.                                                                                            Am căutat asiduu, ”pe net”, mesajul d-lui T. Băsescu. Voiam să mă asigur, mai întîi, că așa ceva există, iar mai apoi, să știu ce ”sentimente” și gânduri ne transmite, nouă, elevilor, profesorilor, părinților. Eram curios. Fremătam. Voiam să văd dacă acest satir politic se află acolo unde este și ”partidul” ce ni l-a adus pe cap, adică în opoziție, deși mai locuiește, încă, la Cotroceni. Și, din nefericire, constat că intuiția nu m-a înșelat. Pentru că, de la bășcălioasele ”perle prezidențiale”, pentru care trebuia să-și ceară scuze,  ”școala scoate tâmpiți” sau ”profesorii sunt mai bine plătiți decât mine” (Aug 11, 2010), etc., spuse la apogeul subpapucitei guvernări Boc, omul nostru trece, acum, la exprimarea unor deziderate și valori pe care nu le-a slujit niciodată și care nici nu-i sunt caracteristice: democrație consolidată, educație de calitate, Europa 2020, tinerii-cea mai importantă resursă a țării, echitate și coeziune socială, etc., etc.   Cinic, nu-i așa? Dar culmea cinismului și a ipocriziei o exprimă în fraza finală, frază demnă de studiul superior al rafinaților specialiști în manipulare:  "Am încredere în dumneavoastră, profesori şi elevi, deopotrivă, că prin entuziasmul şi perseverenţa cu care vă veţi urma parcursul în cunoaştere şi formare profesională, veţi contribui la construirea unei societăţi puternice, capabilă să discearnă calea propriului viitor, calea viitorului României. Vă doresc mult succes în noul an şcolar!", se încheie mesajul preşedintelui Băsescu.                                                                                                                             Alo, domnul!                                                                                                În încheierea micuței mele intervenții, cea din această pagină; în scrisoarea electorală adresată profesorilor prin 2004, dacă nu mă înșel, sau în momentele premergătoare promulgării legii 221/2008 nu vă exprimați aceeași încredere? Iar anul trecut, în 29 iulie 2012, cu ocazia referendumului, societatea noastră, puternică, nu și-a discernut calea propriului viitor? Sau, în accepțiunea dumneavoastră, calea aceea nu a fost  exprimată nici într-o democrație consolidată și nici ca fiind și a viitorului României? Ah, educația, săraca!

21 iulie 2013                                                     

ZIMNICEA                                      

100.000 de copii în afara școlii

 

 

“Ne gândim la clasa digitală, dar nu ne gândim la cei 100.000 de copii sau persoane cuprinse între 6 ani şi 16 ani care nu sunt în şcoală, deşi ar trebui să fie”
Remus Pricopie, ministrul Educaţiei                                                                                     BuzzNews(Cluj)  26 martie 2013 – Declarația zilei

            Ministrul Educației Naționale, domnul prof. univ. dr. Remus Pricopie, ne relevă un fapt deosebit de grav. În România, 100.000 de copii nu frecventează școala. Ce ar însemna ca toți acești copii să fie integrați în sistemul educațional?                                                                                      5000 de clase a 20 elevi fiecare, sau 200 de școli a 25 de clase fiecare. Nu știu dacă aceste repere sunt relevante, dar spuse altfel, ele înseamnă 2382 de copii din fiecare județ + municipiul București, care nu sunt în evidențele școlii.                                                                                                                Mult, puțin?                                                                                                                                    Arătam într-o pilulă (amară) publicată anterior și intitulată <> că, în conformitate cu unele știri, școala a pierdut până în 2011, inclusiv, aproape 73% din unitățile de învățământ ce funcționau în 1990.                                                                                              Scandalos sau nu, aceasta este realitatea cruntă cu care ne confruntăm.                                                                                                                                                                 Pe de altă parte, alte știri, bazate pe date statistice, ne relevă faptul că 24.365 de dascăli au iesit din sistemul educational in perioada 2006 – 2010, restul, de până la 25.000, ieșind, sau fiind dați afară, în ultimii ani.                                                                                                                                          Toate aceste cifre, reci sau fierbinți, interpretate coroborat sau nu, ne dau fiori. Pentru că ele ne relevă un tablou general al școlii românești mai mult decât îngrijorător, care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, în legătură cu câteva probleme ce privesc infrastructura, beneficarii și personalul școlii.                                                                                                                                                        Și dacă toate acestea au niște cauze, o reformă autentică ar trebui să privească, prioritar, identificarea și înlăturarea lor, indiferent cum se numesc, pentru a elimina astfel aceste efecte de-a dreptul distructive pentru educația și societatea românească.În același timp, sunt sigur, Domnule Ministru, că se poate face și clasa digitală.                                                                                                                    Faptul că astfel de manifestări negative sunt recunoscute cu atâta franchețe, îmi dă curaj, iar această recunoaștere, trebuie să mărturisesc, reprezintă un lucru lăudabil ce ne poate face să credem că, mai devreme sau mai târziu, aceste probleme vor fi rezolvate sau atenuate, în beneficiul tuturor și al societății, în general.

 

 

            27 Martie 2013           

Scandalul bentiței

 

 

15 Martie, Ziua Maghiarilor de Pretudindeni, prilejuiește manifestări dintre cele mai felurite ale cetățenilor români de etnie maghiară, manifestări desfășurate întotdeauna pașnic și privite cu îngăduință și chiar simpatie de majoritarii români, chiar dacă uneori s-a mai ”sărit calul”. Anul acesta, însă, sub impactul presiunilor pe tema autonomiei teritoriale a ținutului secuiesc, a arborării drapelului acestuia pe clădirile autorităților statului român și exportul acestor practici în Ungaria, a tensiunilor diplomatice generate de această situație și de altele mai vechi, o româncuță a hotărât că aceleași drepturi,de a purta simbolurile naționale, le au și românii, chiar dacă în unele zone geografice se află în minoritate față de etnicii maghiari. Drept urmare, s-a prezentat la cursurile școlii în care învață, purtând o bentiță tricoloră pe cap.

Scandal! Ofensă!?  Cum de a îndrăznit!? Se propune sancționarea ei disciplinară, iar diriginta i-a smuls bentița de pe cap. Numai că, tărășenia a ajuns subiect de presă la nivel național, televiziunile preluând evenimentul și mediatizându-l cum știu numai ele s-o facă. Foarte bine. Pentru că până la urmă, se pare că, totul ”s-a stins” tot așa de repede cum a început, chiar dacă în unele comunități, inclusiv cea a elevilor, s-au înregistrat susțineri publice energice ale tinerei Sabina.

Și totuși, unele întrebări ce privesc această problemă rămân fără răspuns. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Ce se întâmplă în școlile din aceste zone? Ce se petrece acolo unde minoritarii sunt majoritari? Este vorba de o simplă lipsă de comunicare sau lucrurile au luat o turnură ce nu ar mai trebui admisă de autoritățile române? Toate acestea rămân teme de reflecție, mai ales acum în epoca integrării europene, care, se pare, poate ceda din cauza ”belicozității” cu care unii tratează o simplă bentiță, iar mai apoi cer ca problema să fie tratată cu toleranță și înțelepciune. Păcat! Pentru că de toleranță și înțelepciune trebuia să se vorbească înainte de producerea ”evenimentului” . Mai ales în mediul educațional.

 

24.Martie 2013

O falsă dilemă

 

 

Domnul Victor Ponta, primul ministru al României, a ieșit mai deunăzi și a anunțat un lucru extraordinar, după părerea mea. Programul ”laptele și cornul” va fi transformat în programul ”Școală după școală”.

Imediat au pornit la asalt, documentați sau nu, comentatori, părinți, interpreți, cu sau fără legătură cu școala, care au întors problema pe toate fețele, până când aceasta și-a pierdut, în vorbăria goală, substanța, transformând un lucru necesar, evident și simplu într-o dilemă națională de tip hamletian. A fi sau a nu fi!                                                                                                                                                              Falsă dilemă. Pentru că valoarea acestei transformări nu constă doar în a asigura unor categorii de copii subzistența, ci, mai ales, în degrevarea familiei de obligația de supraveghere permanentă a copilului minor, ce-i revine prin dispozițiile Codului Civil, obligație pe care nu și-o poate îndeplini și preluarea, parțială, a acesteia de către școală. Școală care dispune de spații, bază materială, dar mai ales de personal calificat. Că nu peste tot aceste condiții sunt la standarde înalte, este foarte adevărat, dar aici Domnul Prim Ministru a înțeles foarte bine esența acestui program, aceea că timpul copilului, situat în spațiul dintre plecarea lui de la școală și sosirea părinților de la muncă, sau de la căutarea unui loc de muncă, este un timp extrem de periculos. Și asta deoarece în aceste câteva ore copilul devine ”invizibil”, în sensul că nimeni, nici școala și nici familia, nu știe ce face acesta. Doar rezultatele la evaluările naționale ne pot oferi o imagine asupra modului în care elevul ”exploatează” acest timp, dacă, bineînțeles, avem intenția de a face o evaluare obiectivă din care putem extrage concluzii de valoare.

Judecând lucrurile în această ”filosofie”, transformarea programului ”laptele și cornul” în programul ”școală după școală” este, pentru familia și elevul român, o necesitate, a cărei punere în operă nu mai poate fi amânată, câștigurile prin această minimă investiție putând fi uriașe: siguranța și securitatea copilului, combaterea consumului de substanțe interzise, acces mai larg la învățătura de carte, la programe educaționale, formare profesională, etc.

Parafrazând spusele unui celebru astronaut, pot spune despre această transformare, că ea reprezintă un pas mic pentru guvern, dar un pas uriaș pentru școala românească.

Să fie într-un ceas bun!

 

23 Martie 2013    

SPIRU HARET

REFORME  ȘI ”REFORME”

 

Recent,  parcurgând fluxurile de știri ale marilor agenții de presă, pe net, evident, am găsit o informație postată recent, față de momentul la care o accesasem, care m-a uluit.  Știrea, este șocantă, pur și simplu, judecând lucrurile prin prisma declarațiilor sforăitoare și ritoase ale diferiților oameni politici care s-au succedat de-a lungul spațiului temporar postceaușist pe la pupitrul cu ”reforme”. Mai ales al celor din educație!!!                                                              Nu mă intrigă faptul că, în principal,  știrea relevă existența, în România, a unui număr de biserici de două ori mai mare decât școli și spitale, dar proporția dispariției școlilor este înspăimântătoare:  7.598 unități de învățământ în 2010/2011, față de 28.000 în 1990. Așadar, în 20 de ani de ”reforme” școala, ca instituție a națiunii, a pierdut  peste 73% din unitățile de învățământ ce o reprezentau. Am cercetat datele statistice și orice urmă de îndoială mi s-a risipit. Ele sunt reale. Dacă acest fapt, al dispariției unui număr de 20.503 unități de învățământ, este sau nu  scandalos, las la aprecierea altora. Arăt însă faptul că, încă, ne aflăm sub zodia scurgerii unui secol de la dispariția fizică a marelui Spiru Haret, cel care, în cele trei ministeriate, prin reforma sa, a construit circa 2100 școli. Și ne mai aflăm, încă, sub zodia ”reformei” sistemului educațional. În ce o fi constat aceasta în cei 20 de ani despre care vorbim, nu știm, deși, tot mai multă lume începe a îndrăzni să spună, că aveam o școală mai bună decât cea existentă.                                                                                                       Având în vedere toate acestea, este foarte clar că în ultimii douăzeci de ani școala a trecut printr-o adevărată contrareformă care a adus-o în situația în care se află.                             Toate acestea sunt realități ale contemporaneității în care trăim. Toate acestea reprezintă , sau ar trebui să reprezinte, adevărate semnale pentru actuala conducere a ministerului educației. Ce spuneți, domnule Ministru Remus Pricopie? După câte vă cunosc, vă doresc, deja, mult succes! Cu atât mai mult cu cât vă știu un mare admirator al lui Spiru Haret.

 

 

 

Bibliografie:

www.pesurse.ro/03.02.2013

PARADOX. Avem de două ori mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Publicat

acum 4 ore de Iosif Buble

Publicat în

bani pentru bisericistatistici

 

 

03 februarie 2013                                                

Zimnicea

FUZIUNEA  F.S.I ”SPIRU HARET” -  F.EN

 

Joi 24 Ianuarie 2013, când s-a sărbătorit împlinirea a 154 de ani de la unirea Principatelor Române, cunoscută și sub denumirea de ”mica unire”, în viața sindicatelor din educația românească s-a produs un eveniment memorabil, fuziunea F.S.I. ”SPIRU HARET” și F.E.N.

            În urma unui proces îndelungat de negociere, întrerupt și reluat de câteva ori, îndepărtând suspiciunile, egoismele și tot ceea ce le-a despărțit ani de zile, cele două entități sindicale au ajuns la un acord comun, sintetizat într-un act intitulat ”PROTOCOL DE FUZIUNE”, în al cărui preambul se arată:

”Conducerile FEDERAȚIEI SINDICATELOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT „SPIRU HARET” şi FEDERAȚIEI EDUCAȚIEI NAȚIONALE,

Ca urmare a unor analize privitoare la situația actuală a salariaților din sistemul național de învățământ și a organizațiilor sindicale ale acestora,

Ținând cont de cerința membrilor de sindicat privind unitatea de acțiune și chiar unificarea mișcării sindicale din învățământ,

Propun fuziunea celor două federații, în baza prezentului PROTOCOL, convenit de comun acord, astfel:

Art. 1. Federația Sindicatelor din Învățământ „SPIRU HARET” și Federația Educației Naționale fuzionează sub denumirea: FEDERAȚIA SINDICATELOR DIN EDUCAȚIE „SPIRU HARET”.

Desfășurate sub auspiciile mărețului eveniment al Unirii Principatelor, lucrările Conferinței Naționale Extraordinare ale celor două federații sindicale, au consfințit prin votul celor 179 de delegați prezenți(dintr-un număr total de 197 delegați), voința celor peste 80.000 de membri de sidicat, angajați ai sistemului educațional românesc: UNIREA.

Prezenți la lucrări, Ministrul Educației Naționale, domnul prof. univ. dr. Remus Pricopie, Ministrul Delegat pentru Dialog Social, doamna ing. Adriana Doina Pană, Ministrul Secretar de Stat pentru problemele Învățământului Preuniversitar, domnul prof. Stelian Fedorca, Inspectorul Școlar General al Municipiului București, domnul prof. dr. Constantin Trăistaru și doamna Inspector Conona Petrescu, au exprimat satisfacția față de evenimentul care se petrecea, dar și speranța că împreună, printr-un dialog permamnent, care să aducă la  așa-zisa ”masă verde” opiniile și propunerile a cât mai multor oameni ai școlii, sistemul educațional românesc va deveni mai funcțional, mai fluent, mai eficient și mai acceptat. S-a evocat personalitatea și opera lui Spiru Haret, spirit sub autoritatea căruia trebuie parcurși  pașii pentru ca învățământul să fie ceea ce trebuie: serviciu pentru învățătura de carte a poporului român, în slujba poporului român.

Domnii profesori George Isvoranu și Dumitru Chilom, foști președinți ai F.S.I. ”SPIRU HARET”, și-au expus, cu lacrimi în ochi, regretul de a fi ieșit din viața sindicală, sub inexorabila presiune a scurgerii timpului, cu puțin înaintea producerii evenimentului. S-a ținut un moment de reculegere în memoria celui care a fost prof. Corneliu Gheorghe Caranica, primul președinte ales al F.S.I.”SPIRU HARET” și s-au exprimat regrete pentru că, din motive cu totul obiective, la acest eveniment important nu au putut participa domnii Cătălin Croitoru și Constantin Ciosu, președinți ai F.E.N. Tuturor li s-au conferit plachete prin care se recunoaște aportul și contribuția adusă de ei la mișcarea sindicală din învățământ, cât și la mișcarea sindicală în general.

În acordurile horei unirii, cântată la unison de cei 179 de delegați, prof. Marius Ovidiu Nistor, președintele F.S.E.”SPIRU HARET”, mulțumind în primul rând membrilor de sindicat pentru mandatul încredințat delegaților, mulțumind invitaților care au onorat cu prezența lor memorabilul eveniment al vieții sindicale din educația românească, declară închise lucrările Conferinței Naționale Extraordinare de fuziune a F.S.I. ”SPIRU HARET” ȘI F.E.N. și urează viață lungă noii organizații sindicale, FEDERAȚIA SINDICATELOR DIN EDUCAȚIE ”SPIRU HARET”.

Și așa cum marele eveniment de le 24 Ianuarie 1859 a rămas în conștiința românilor sub denumirea de ”mica unire”, sperăm ca, tot ceea ce s-a petrecut acum, să rămână în conștiința colectivă a sindicaliștilor din învățământ, sub denumirea de ”mica unire sindicală”.

 

26 Ianuarie 2013                                                   

 

 

 

 

 

 

 

 

SCRISOARE    DESCHISĂ

 

 

 

Domnule Prim - Ministru,

 

După evaluarea națională a ”prichindeilor” de-a VIII-a și a teribiliștilor liceeni din anul 2012, realitatea ne impune a discuta despre educație în cu totul alți termeni. Pentru că ceea ce s-a întâmplat acum, reprezintă în mod evident efecte ale politicilor aplicate acestui domeniu de activitate, pe care unii îl tratează ca domeniu strategic, iar discuția amintită nu mai suportă amânare.

Am constatat cu acest prilej că în România a fost posibilă crearea, în timp, a două școli -  școala rurală și școala urbană. Am constatat raptul dintre acestea. Mai constatăm că sute de mii de copii români rămân, într-o formă sau alta, în afara sistemului educațional prin abandon școlar, că școala română, ca instituție, nu beneficiază suficient de grija celor interesați să i-o acorde, părinți, elevi, O.N.G.-uri, dar mai ales oameni politici și tot acum constatăm că multiplele reforme aplicate nu au avut efectele dorite. Dar, cel mai important este faptul că acum constatăm, cu acuitate, cine suferă.

            De aici nevoia, marea nevoie, ca această discuție să fie diferită de toate celelalte, înainte de orice prin gradul înalt de sinceritate cu care ar trebui să abordăm problematicile specifice, de aici marea nevoie de a scurta drumul de la vorbă la faptă, de aici nevoia de a face, cu adevărat, ca educația să fie posibilă la niveluri comparabile cu cele ce-au fost, chiar aici, la noi, iar mai apoi cu ale altora. De aici nevoia ca raportarea la realitate și adevăr să devină fapt concret, care să aibă drept efect ameliorarea, îmbunătățirea și chiar ridicarea la niveluri și standarde superioare a serviciului educațional românesc.

            Catastrofa cu care ne confruntăm și care, vrem nu vrem, se materializează în adevărate atingeri ale dreptului fundamental al copilului la educație, determinată, evident, de politici nepotrivite, ce transformă educația românească în câmp experimental, cobaii fiind copiii, trebuie eradicată. Iar acest proces este o necesitate ce nu mai trebuie argumentat sau demonstrat. Este deja vizibil, iar efectele de asemenea.                                                                                                             Procesul schimbării sistemului educațional românesc nu ar trebui să poarte numele de reformă. Prea s-a demonetizat și prea s-au fălit unii că fac reformă. Și parcă ne poartă ghinion. S-o facem frumos, fără tam-tam-uri stridente, în liniște și confidență, ca orice lucru serios și profund, care cu certitudine va da roade, dar numai s-o facem. Va fi nevoie de curaj și asumare, din partea tuturor părților. Va fi nevoie de înțelepciune bătrânească dar și de elan și istețime jună. Va fi nevoie de viziune, de aplicarea unor soluții imediate, impuse de realitate, dar și de înțelepciune, pentru a păstra la temelia noului tradițiile și valorile.    Noul concept trebuie să identifice cu exactitate și să trateze ca atare elementele de  structură, îmbinându-le armonios cu cele de infrastructură, într-un sistem indestructibil și eficient, care să folosească resursele în mod rațional, spre realizarea obiectivului propus, omul, cetățeanul. Ce frumos era spus cândva, ”Casa școalelor”! Conceptul de școală avea o casă. Dacă privim expresia casă, ca sistem, va trebui să acceptăm că orice casă trainică și frumoasă, reprezentând o structură, trebuie să dispună de o infrastructură adecvată, reprezentată de o temelie pe masură, care să-i confere rezistență și stabilitate. O dată ridicată, resursele alocate pentru a o face funcțională, țin de necesitate, importanță, priorități și impact socio-istoric.

            Să restaurăm, deci, conceptul de sistem educațional și să facem din el o valoare ”de minte și suflet”.

           

            De aceea, pentru a schimba școala românească, vă solicităm,  Domnule Prim - Ministru

                        Finanţaţi programul şcoală după şcoală                                                                       

Suntem cu toţii îngrijoraţi de rezultatele elevilor români, la testările internaționale, (de tip PISA, PIRLS, TIMSS), la examenele naţionale, (testarea națională, BAC), dar și mai îngrijorătoare rămâne integrarea lor socio-profesională și din această cauză, tot cu toții, dorim o schimbare reală în sistemul educațional românesc, schimbare care să aibă drept efect succesul școlar și pe cale de consecință integrarea socio-profesională eficientă a absolvenților.

Învățarea, însă, este un proces psihic, realizat pe baza studiului individual, ce ar trebui realizat în așa-zisul ”timp de învățare” al elevului și fără de care principiul didactic al însușirii temeinice a cunoștințelor rămâne un simplu deziderat.

În România însă, elevul rămâne total nesupravegheat, în timpul care ar trebui să-l afecteze actului primordial al procesului de învățare, studiul individual, adică între momentul plecării de la școală și momentul sosirii părinților de la muncă. Factorii educaționali cei mai importanți, școala și familia, nu pot spune ce face copilul în tot acest interval de timp. În țări cu tradiție și grijă pentru copil, părinții aduc copilul la școală când începe programul de școală al acestuia și îl iau când termină ei programul lor de lucru, responsabilitatea școlii privitoare la copil, încetând o dată cu acest moment.  Astfel, după timpul de predare a noilor cunoștințe, școala asigură copilului condiții în vederea pregătirii pentru a doua zi, iar o dată cu plecarea de la școală împreună cu părinții săi, el intră, practic, în spațiul de timp cunoscut sub numele de ”timp liber”.

Avantajele proiectului:

1.Având în vedere procesul de supraveghere permanentă a copilului, este asigurată integritatea fizică, psihică și afectivă a acestuia.

2.Pregătirea pentru a doua zi efectuându-se, prin studiu individual, sub îndrumare calificată, calitatea învățării, în sensul cantității, calității și însușirii temeinice a cunoștințelor, poate face ca rezultatele obținute să fie mult superioare, succesul școlar fiind, astfel, asigurat.              

3.Fiind obișnuit ca zilnic să depună acest efort, de studiu individual, în timp, acest lucru se transformă,  în deprindere(competență) și pe cale de consecință, conceptul de învățare pe tot parcursul vieții are, astfel, șanse reale de materializare practică.

 

                                                  NOTA DE FUNDAMENTARE

 Succesul școlar este asigurat, în fapt, prin calitatea învățării, definită de cantitatea, calitatea și temeinicia cunoștințelor asimilate de copil, calitate materializată, inițial, în rezultatele obținute la evaluările naționale și internaționale, iar în final, în ocuparea locului de muncă pe care și l-a dorit și pentru care s-a pregătit. În scopul asigurării premizelor unei învățări de calitate, singura ce poate garanta formarea de competențe, se impune crearea unor condiții specifice pentru ca elementul primordial al învățării, fără de care aceasta devine iluzorie, studiul individual, să fie efectuat zilnic, sistematic și continuu.

 Pe această bază, prin repetare, se formează deprinderea de a învăța permanent, de a asocia noile cunoștințe asimilate cu ceea ce s-a învățat deja, iar de aici și până la o construcție originală, izvorâtă din propria forță creativă a copilului, nemaifiind decât un pas.                               

Studiul individual reprezintă condiția sine qua non pentru ca procesul de învățare să fie unul real, temeinic, pe care să se sprijine, apoi, competențele profesionale, definitorii pentru inserția profesională și înaintarea în carieră.  Extrapolând discuția privitoare la ”deficitele” socio-economice ale familiei la nivelul întregii societăți și analizând situația din punctul de vedere al transpunerii în realitatea învățării (școală-familie-copil) a principiilor procesului de învățământ, cunoscute și sub denumirea de ”principii didactice”, constatăm, fără dificultate , că în fapt, ele nu pot fi operaționale, în condițiile actuale ale școlii din România. Iar, în aceste condiții nu putem vorbi de învățare, ca suport al succesului școlar, în sensul formării competențelor profesionale și al inserției socio-profesionale a absolvenților.

Astfel, în condițiile economico-sociale din țara noastră, drepturi și obligații importante ale familiei(părinților), dispuse de Codul Civil, cât și ale instituției școlii, dispuse de legea educației, nu pot fi exercitate, perdantul esențial fiind copilul.  Facem referire aici la procesul de supraveghere a copilului, drept și obligație a părinților, înscrise în dispozițiile art. 493 al noului Cod Civil, dar și a altor obligații înscrise la  Cap.II, Drepturille și îndatoririle părintești [ art 488, Îndatoririle specifice, (alin.(2), În acest scop, părinţii sunt obligaţi: . . .  c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului)]. 

            Nu știm dacă nerespectarea acestor obligații ar putea atrage sancțiuni aplicabile familiei (părinților), sau școlii, cert rămânând faptul că cel supus pericolelor generate de fenomenul de nesupraveghere, este copilul român. 

            Unul din efectele actului de nesupraveghere permanentă a copilului, îl reprezintă indiscutabil, insuccesul școlar, relevat cel mai dureros de rezultatele slabe obținute de elevii români la evaluările naționale(finalul clasei a VIII-a și BAC) și internaționale(PISA, TIMSS, PIRLS).

 Cel mai aspru și mai grav insucces, însă, îl reprezintă, în mod categoric, inserția socio-profesională precară a tinerilor absolvenți, care în urma absolvirii liceului sau a unei facultăți de profil, se văd obligați să se adreseze direct serviciilor de șomaj.

 Este necesar a arăta că unul din momentele importante din ciclul diurn al copilului, în care acesta rămâne total nesupravegheat, este reprezentat de timpul de când copilul pleacă de la școală până când părinții săi ajung la domiciliu după terminarea programului lor de lucru sau de căutare a unui loc de muncă. Acesta este, în fapt, ”timpul de învățare”, timpul în care copilul ar trebui să se pregătească, prin studiu individual, pentru programul pe care îl va avea la școală în ziua următoare. Însă, în foarte multe cazuri, iar examenul de BAC ne poate releva procentul, copiii văzându-se singuri, nu urmează programul de studiu individual, ci sunt atrași în diferite alte ”activități”, ale unor ”grupuri”, numite adeseori anturaje, ignorând cu desăvârșire ceea ce în mod normal ar trebui să facă.

Cauzele acestui fenomen sunt cunoscute, dar nu se face nimic pentru ca ele să fie înlăturate și o dată cu ele și efectele.

 De aceea, o schimbare în bine, cu adevărat reală a sistemului educațional românesc nu poate fi concepută cu ignorarea Programului ”Școală după școală”, iar acesta ar trebui înscris, ca punct distinct, în programul general de reformare al educației din România, prin intermediul lui putându-se remedia efectele de nesupraveghere ale copilului.  Finanțarea acestui program de la bugetul de stat se impune, iar aceasta ar compensa, astfel, starea socială precară a familiei românești, ce nu poate oferi copilului prea multe, inclusiv resursele necesare instrucției și educației lui, reducând astfel substanțial fenomenul de abandon școlar generat de gradul înalt de sărăcie existent, fenomenul insuccesului școlar generat de nesupravegherea copilului și pe cale de consecință eficientizând procesul de inserție socio-profesională a absolvenților.                                                

Cunoaștem constrângerile financiare manifeste ce bântuie prin vistieria națională, dar considerăm, totuși, că fiind vorba despre copil, despre asigurarea accesului său la drepturile sale fundamentale, în speța de față dreptul la educație, nici un efort nu poate fi prea mare. Avem convingerea că aici fiind vorba despre un interes direct al copilului și despre ceea ce legislația românească numește ”INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI” , dar și al părinților și al societății în general, ar trebui să ne decidem în acest sens și să ne asumăm finanțarea programului ”școală după școală”

În cuvântul scris de M.S. Regele Mihai în cărțile de oaspeți de la Senat si Camera Deputaților cu ocazia rostirii discursului său în fața camerelor reunite ale Parlamentului României se arată:”Nu văd România de astăzi, ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”, iar în discursul său spunea:  „Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii”

            Nu știu dacă îmi este permis să comentez cuvintele Majestății Sale, dar dacă privim lucrurile din același punct de vedere, finanțarea programului ”școală după școală” ar putea fi privită ca o obligație ce ne revine față de creditorii noștri, copiii.                                

Și pentru că nu atrecut prea mult timp de la momentul împlinirii unui veac de la dispariția marelui reformator Spiru Haret, întrebarea care mă frământă nu poate fi decât aceasta: oare, ce ar fi făcut acest mare român, dacă se confrunta cu această problemă?