ESEU DESPRE NORMA DE MUNCĂ

(A INTELECTUALULUI)

                Recent, un cobreslaș în ale învățământului, nu spui cine, îmi relata cu admirație faptul că un tip, ”manager educațional”, a găsit modalitatea de a-i reține pe colegii săi, profesori, obligatoriu 8(opt) ore în școală, spre a împlini profeția lui Boc înscrisă în codul muncii, cât și a lui Funeriu care a zis și el ceva despre această ”cestiune”, undeva prin legea nr. 1/ 2011, Legea educației. Pentru a motiva găselnița, explica faptul că ”managerul” a aranjat un spațiu cu ”tot ce trebuie”, pentru profesori: calculatoare, racordare la internet, aer condiționat, scaune, mese, birouri și câte și mai câte, astfel încât, în orele ”de după ore”, ființa numită profesor să intre acolo și să rămână musai 8(opt) ore, pentru a-și justifica existența în spațiul normelor impuse de legislația muncii. Întrebându-mă dacă lucrurile ”sunt în regulă”, în sensul legalității măsurii, i-am răspuns interlocutorului meu, că aparent, da, ar fi în regulă. Nedumerirea vizibilă afișată de acesta mă determină să aduc, pe această cale, unele completări lămuritoare răspunsului inițial.

            Pornind de la observația că un procent important de oameni au veleități intelectuale, unii, într-un procent ceva mai mic decât cei din prima categorie, au chiar vocație de intelectuali, și cred eu, parte importantă, din acesta, aparține domeniului nostru de activitate, că prea mulți vor să adauge numelui sau semnăturii lor particula prof. Și nu cred că, întrebând în dreapta și în stânga prin cancelariile școlii românești, vreun profesor, având în vedere vorbele și faptele sale, ar putea răspunde că nu aparține zonei de manifestare de tip intelectual. Inclusiv ”managerul” nostru sau interlocutorul meu.

            Venind ”la oile noastre”, în sensul normei de muncă ce se comensurează prin ore fizice, dispuse de legislația asumată, trebuie arătat că singura oportunitate benefică ce i se oferă ”managerului”, în ceea ce a făcut, este aceea că ar avea șansa de a-i replica eficient d-lui Traian Băsescu la afirmația sa privitoare la faptul că profesorii ar fi plătiți mai bine decât el. Și aici, s-ar putea face niște calcule, nu foarte complicate, arătând că în această ipostază, de muncitor cu norma de muncă de 8(opt) ore pe zi, un profesor câștigă în jur de 5,6 lei/oră.(160 ore/lună, 900 lei salariul, tot pe lună). Ceea ce nu cred că este cazul cu d-l Băsescu Traian.

Însă, admițând teza noastră privitoare la intelectual și intelect și la apartenența noastră la o profesiune cu manifestări de acest tip, este cazul, cred eu, să ne raportăm în discuția pe această temă, a normei de muncă, la ”chestiuni” ce au izvorul în gândirea unor mari intelectuali ai românilor. Bunăoară, Domnul Grigore C. Moisil nu poate fi bănuit de cineva că nu este unul dintre cei mai mari, autentici și originali intelectuali ai românilor. Ei bine, domnia sa împărțea numărul de ore din norma de muncă în ”ore-cap și ore-cur”.                       Am folosit ghilimele pentru că expresia, genială în spiritul ei, îi aparține.                                      Raportându-ne în discuția noastră despre norma de muncă la această mare zicere, este foarte clar că ”managerul”, prin obligarea oamenilor să stea acolo 8(opt) ore, a instituit, în fapt, o corvoadă care nu va avea niciodată rezultatele scontate: creșterea calității actului educațional. Pentru că, aici, în mod evident, avem de-a face cu ”ore cur”, parte a normei de muncă ce nu are nimic comun cu actul de creație numit didactică. Aici, profesorul intră „pentru că așa trebuie”, adică,  de silă,  caută ”pe net” niște rapoarte, referate, planificări, etc., le ”printează”, le multiplică, etc. și le prezintă ”managerului”, ca fiind ”ale lui”(fără ”a”). Acesta rostește un încurajator bravo, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, după ce ”s-a acoperit de hârtii”, în ceea ce a mai rămas până la scurgerea restului de timp din norma zilnică de 8(opt) ore se pot desfășura cu succes activități definite foarte plastic de expresii ca ”frecatul mentei”, etc.                                                               Și asta pentru că intelectualului numit profesor i s-a luat libertatea. Libertatea de a  merge ”în parcul I.V.Stalin”, de exemplu, unde ar putea avea, conform răspunsului dat de Domnul Grigore C. Moisil celor ce-i solicitau afișarea programului zilnic de muncă pe ore, niște activități de lectură și gândire, pe teme planificate sau nu.                                                                                                                                                   Intuim că este forte posibil ca, după o astfel de cugetare, ”managerul” să se trezească, chiar și în toiul nopții, cu profesorul pe cap, cerându-i să-i dea repede, ”până nu pierde ideea”, cheile de la sala cu calculatoare, în eventualitatea că banii din ”salar” nu i-ar permite luxul unui lap-top personal, pentru a-și redacta rezultatul meditației. Mai intuim că, aflat într-o astfel de ipostază, profesorul ar putea fi găsit dis-de-dimineață, înainte de începerea programului, în sala cu calculatoare lucrând asiduu”la ideea” sa și mirându-se de scurgerea prea rapidă a timpului, grăind mirat:”a și venit ora de începere a programului?”                                                   La aceasta, cred, s-ar cam referi norma de muncă, numită de marele gânditor, ”ore – cap”.                                    Și, cred, tot la acest mod de a înțelege norma de muncă a intelectualului a făcut referire și Doamna prof.univ.dr. Zoe Petre, atunci când a scris excelentul ”Necrolog pentru Domnul Trandafir”.

            În rest, felicitări ”managerului” pentru realizarea sa, pe care profesorii ar putea să o utilizeze neforțat, ori de câte ori au nevoie. Dar asta ar presupune și altceva. Ceva numit, pe scurt, libertate.

            28 septembrie 2013                                   

                ZIMNICEA                          

           

           

           

            

ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR?

Anul acesta școlar a debutat, parcă, mai timid decât alții, deși discuțiile pe educație par a ”implementa”, tot mai pregnant, în mentalul opiniei publice importanța acesteia. Sau, poate, o fi doar o percepție personală în noianul de confruntări pe temele cele mai ”fierbinți” și de manipulare ale momentului, teme care au acaparat întreg spațiul de emisie al televiziunilor ”de știri”, făcând ”invizibil” momentul, cu adevărat de importanță națională al începutului școlii. Nu știu dacă prichindeii din clasele mici sau elevii și adolescenții din gimnazii și licee ar fi trebuit să ocupe vreo anume piață, dar, se pare că, în înțelepciunea lor și-au văzut, la modul cel mai serios, de treabă, ignorând acțiunile grupurilor de ”cetățeni liberi” ce iubesc maidanezii de toate categoriile sau aurul cel dătător de strălucire, bogăție, dar și de dezumanizare și decădere morală.                                                                                                            Spuneam că anul școlar a început mai timid, pentru că freamătul și zumzetul specific altor începuturi de școală a fost neauzit din cauza zgomotului de fond al ”bătăliei” pentru Roșia Montană și pentru maidanezii ce au ucis din nou, de data asta un copil. Iar acest fapt mi se pare cu atât mai grotesc, mai vulgar și mai revoltător, cu cât, în antichitate, pentru astfel de momente se opreau până și războaiele adevărate. Și dacă mesajul ministrului educației a răzbătut printre zgomotele maidaneziștilor și ale roșiamontaniștilor, nu s-a auzit deloc mesajul președintelui României. Nici măcar cele ale parlamentarilor sau ”autorităților” locale, care s-au repezit în curțile școlilor, să transmită, electoral, ”mesajele” lor școlii, ce ar fi  trebuit să se deschidă printr-un moment național de reculegere, în memoria copilului ucis de cîini, ce nu a mai apucat această clipă din cauza tocmai a acelora care, prin activitatea lor nu trebuia să permită producerea unei astfel de tragedii.                                                                                            Am căutat asiduu, ”pe net”, mesajul d-lui T. Băsescu. Voiam să mă asigur, mai întîi, că așa ceva există, iar mai apoi, să știu ce ”sentimente” și gânduri ne transmite, nouă, elevilor, profesorilor, părinților. Eram curios. Fremătam. Voiam să văd dacă acest satir politic se află acolo unde este și ”partidul” ce ni l-a adus pe cap, adică în opoziție, deși mai locuiește, încă, la Cotroceni. Și, din nefericire, constat că intuiția nu m-a înșelat. Pentru că, de la bășcălioasele ”perle prezidențiale”, pentru care trebuia să-și ceară scuze,  ”școala scoate tâmpiți” sau ”profesorii sunt mai bine plătiți decât mine” (Aug 11, 2010), etc., spuse la apogeul subpapucitei guvernări Boc, omul nostru trece, acum, la exprimarea unor deziderate și valori pe care nu le-a slujit niciodată și care nici nu-i sunt caracteristice: democrație consolidată, educație de calitate, Europa 2020, tinerii-cea mai importantă resursă a țării, echitate și coeziune socială, etc., etc.   Cinic, nu-i așa? Dar culmea cinismului și a ipocriziei o exprimă în fraza finală, frază demnă de studiul superior al rafinaților specialiști în manipulare:  "Am încredere în dumneavoastră, profesori şi elevi, deopotrivă, că prin entuziasmul şi perseverenţa cu care vă veţi urma parcursul în cunoaştere şi formare profesională, veţi contribui la construirea unei societăţi puternice, capabilă să discearnă calea propriului viitor, calea viitorului României. Vă doresc mult succes în noul an şcolar!", se încheie mesajul preşedintelui Băsescu.                                                                                                                             Alo, domnul!                                                                                                În încheierea micuței mele intervenții, cea din această pagină; în scrisoarea electorală adresată profesorilor prin 2004, dacă nu mă înșel, sau în momentele premergătoare promulgării legii 221/2008 nu vă exprimați aceeași încredere? Iar anul trecut, în 29 iulie 2012, cu ocazia referendumului, societatea noastră, puternică, nu și-a discernut calea propriului viitor? Sau, în accepțiunea dumneavoastră, calea aceea nu a fost  exprimată nici într-o democrație consolidată și nici ca fiind și a viitorului României? Ah, educația, săraca!

21 iulie 2013                                                     

ZIMNICEA