Mai este învățământul de stat gratuit?

                         Motto: În această lume slută/Un strop de umor ajută!

Analizând sensul întrebării în scopul de a-i oferi curiosului un răspuns cât mai precis, nu pot ocoli ”ispita” de a cerceta mai întîi sensurile semantice ale cuvântului ”gratuit”. Și cum cel mai la îndemână este acum dexonline, m-am adresat lui printr-un click și m-am dumirit. Răspunsul la întrebare poate îmbrăca două aspecte: unul propriu, referitor la costuri, la pecuniar, iar altul, figurat, referitor la utilitate, valoare de întrebuințare, necesitate, etc., așa cum este arătat în text, preluat copy-paste din dexonline.

GRATUÍT, -Ă, gratuiți, -te, adj. Care nu costă nimic, care este dat sau primit fără nici o plată. ♦ Fig. Care se dovedește inutil, nejustificat. – Din fr. gratuit, lat. gratuitus.

GRATUÍT adj. v. ineficace, ineficient, infructuos, inutil, nefolositor, netrebuincios, neutil, van, zadarnic.

Atacând ”problema” în mod secvențial, adică analizând și încercând un răspuns separat pe fiecare aspect în parte, trebuie să observăm că sensul propriu, are două variante: ”care nu costă nimic” și care ”este dat sau primit fără nici o plată”. Analiza ne edifică asupra faptului că în România, vorbind despre învățământ gratuit, în sensul ”care nu costă nimic”,  trebuie să constatăm cu toții că așa ceva nu se mai poate susține, deși ”chestiunea” este impusă prin dispoziție de lege.

În fapt, din cauza nefinanțării corespunzătoare de către finanțator, cei interesați direct ca ”treaba să meargă”, adică elevii, părinții și profesorii, sunt obligați ”să se descurce”, uzând de contribuții din buzunarul propriu, cutia milei fiind eufemistic numită fondul clasei, fondul școlii, etc.

Mai mult, pentru că părinții și profesorii, prin intermediul diferitelor documente, de tip H.G., O.M.E.N., sau metodologii, sunt nevoiți să spună pa cuvântului gratuit, vom arăta, în continuarea răspunsului nostru, cu mirare îngrijorativă, că îndemnați și stimulați cu recompense apreciative, trebui să-și aducă obolul numit contribuție, la bugetul priorității naționale, numită învățământ, prin identificarea unor resurse bugetare ”extra”, adică din afara bugetului, care se constituie în persoane fizice sau juridice, ce urmează a fi convinse să . . . . .mă-nțelegeți?

Având în vedere documentele ce ”reglementează” aceste lucruri, chiar dacă expresia taxă nu există niciunde, trebuie să constatăm, totuși, că ele impun cu subtilitate un fel de exchibiționism sinalagmatic, în baza căruia putem afirma, fără teama de a greși, că în țara noastră învățământul de stat nu mai este gratuit, în sensul propriu, definit de dexonline prin sintagma ”care nu costă nimic”.   Aici, după cum poate aprecia oricine în baza celor afirmate mai sus, avem de-a face cu logica celebrei ”curat murdar”, care, iată, rămâne în actualitate deși contemporanul care a rostit-o pentru prima dată s-a stins de mult.                                                                                                                                                                    Că învățământul ar trebui să fie gratuit, este foarte adevărat, dar nu este, pentru că gratuit nu înseamnă cu contribuții extrabugetare.                                                                                            

Continuînd analiza noastră în scopul oferirii unui răspuns întrebării din titlu, arătăm că sintagma ”este dat sau primit fără nici o plată”, ce explicitează și ea înțelesurile cuvântului ”gratuit”, poate avea un profund caracter peiorativ, dacă o raportăm la comportamentul unor persoane, deoarece, trebuie să recunoaștem, mai avem printre noi oameni mai slabi de constituție, puțini ce-i drept, care mai cad pradă ispitei și care . . . mă-nțelegeți?, ne fac de ocară. Aici vorbim, în mod evident, atât de unii profesori cât și de unii părinți, deoarece ei ar trebui să fie principalele părți ale procesului în care unii dau iar alții primesc, evident ”învățământ” și care ar trebui să fie ”fără nici o plată”. Nu știu, însă, cum stăm, aici, cu educația. Și a unora și a altora.                                                                                             Probabil că trebuie să ne raportăm la zicala ”teoria ca teoria, dar practica . . .” Și iată cum, și din cauza lor, a unor profesori și a unor părinți, încă o dată, nu se poate spune despre învățământul de stat, că ar fi gratuit, adică, ”este dat sau primit fără nici o plată”.

                        Trecând acum la analiza sensului figurat al cuvântului, este foarte clar că dacă vorbim despre învățământ, ceea ce ne oferă dexonline ca definiție a cuvântului gratuit, este cu totul inacceptabil, dar dacă pentru studiul nostru ne implicăm în culegerea de date, de la unii părinți, de la unii copii, de la unii tineri, dar mai ales la date culese dintr-un anume tronson al mass-media, vom constata, consternați sau cu zâmbetul pe buze, funcție de starea de spirit în care ne aflăm, că pentru unii, învățământul se dovedește a fi ”inutil, nejustificat” și din acest punct de vedere, poate fi caracterizat drept ”ineficace, ineficient, infructuos, nefolositor, netrebuincios, van, zadarnic”. Aici, evident trebuie să ne limităm strict la opiniile persoanelor din mediile amintite, trebuind să ne simțim obligați la a aprecia că, din acest punct de vedere, la capitolul educație, trebuie să ne înhămăm serios la treabă, deși întrebarea referitoare la cauzele care determină aceste atitudini rămâne.

            Doamne, dar dacă legea spune că învățământul este gratuit și, în fapt, el nu este și dacă mai punem la socoteală că nu avem R.O.F.U.I.P., R.O.F C.A., contract de management între director și primar, min. 6% din PIB, grupe/clase cu un număr de copii mai mare decât dispune legea, aoleeeeu, unde ajungem? Păi învățământul ăsta, al nostru, nu numai că nu este gratuit, dar este și nelegal! Măi, să fie!

            Datoria noastră însă este să susținem, dar . . . tot copy paste: ONÉST ~stă (~ști, ~ste) Care se conformează corectitudinii morale; corect și de bună credință; cinstit; integru, iar, Onest ≠ corupt, depravat, josnic, necinstit, neonest.

            25 Ianuarie 2014    

S.O.S.:  POLITIZAREA FACE RAVAGII

Motto: „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă                              funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”                          M. Eminescu

   («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

De ani întregi, împreună cu mulți colegi de-ai mei, cerem vehement depolitizarea sistemului educațional, în care funcționăm, sistem fundamental al statului român și al oricărei națiuni care vrea să progreseze și promovarea curajoasă a profesionalismului autentic, singura șansă de a ne asigura că performanța va fi posibilă. Am argumentat, am demonstrat, am arătat că răul cel mai rău într-un mediu profesional este politizarea, care are drept efect deprofesionalizarea, diminuarea șanselor de a obține performanță și disoluția. Numai că, nimic din toate acestea nu a contat.                                                 Justiția, sănătatea, siguranța cetățeanului, reprezintă și ele sisteme importante ale statului prin care se asigură respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, devenite și ele în timp, prin politizare, victimele intereselor de grup ce asigură un singur lucru: perpetuarea la putere a acelorași inși care acaparează sistematic bugetul național în scopuri mai mult decât obscure, lăsând cetățeanul fără apărare.

Se dezbate frenetic în aceste zile cazul accidentului aviatic care, din nefericire, s-a soldat cu victime omenești din cauze de incompetență prin politizare, așa cum concluzionează iluștri oameni ai publicisticii românești și nu numai. Și chiar dacă această concluzie este formulată și rostită cu asiduitate în spațiul public, nu cred că se va întâmpla ceva, tot așa cum nu s-a întâmplat nimic nici atunci când, pe toate canalele mass-media, s-au dezbătut cazuri la fel de dramatice. Oameni care au murit cu zile din lipsă de medicamente sau pentru că s-au desființat spitale, oameni care au fost condamnați zeci de ani fără să fie vinovați, oameni care adresându-se instanțelor internaționale au câștigat împotriva statului român, recuperând milioane de euro, pe care le-a plătit bugetul de stat, în locul celor ce și le-au însușit pe nedrept, copii care nu pot frecventa școala din lipsa mijloacelor de transport sau a celor financiare, profesori care nu-și pot face meseria din lipsa mijloacelor de învățământ, desființarea de școli prin nefinanțare, etc.                                                                                                                                                    Și atunci s-a pus același diagnostic: incompetența prin politizare.

Efectul?  Nimeni nu este făcut răspunzător pentru nimic, deși crimele s-au produs și prin asumarea răspunderii.

Iar fenomenul, în loc să fie eliminat din practica partidelor ajunse la putere, prin asimilarea concluziilor ce se impuneau fiind evidente și apreciate de majoritatea cetățenilor, a fost exacerbat până la paroxism, transformat fiind, în mod evident, în scop în sine, pentru ”recompensarea ciracilor”, singura rațiune de a fi a politicienilor, cu excepția ”tunurilor financiare” în avantaj propriu sau de partid.

Dezumanizarea prin putere se manifestă, nota bene, prin atitudinea vădită împotriva interesului cetățeanului, prin lipsirea acestuia de servicii publice esențiale, justiție, sănătate, educație, securitate, resurse financiare, pentru a-l manipula și a-l menține în stăpânirea politicului.                                   Te confrunți cu așa ceva în România? Răspunsul la această întrebare poate fi cu adevărat sincer, doar dacă se adresează propriei conștiințe. Și dacă, în fața suveranității acesteia, răspunsul este pozitiv, adică DA, atunci, în mod inexorabil, trebuie să ne întrebăm: cât mai tolerăm această situație? Cât mai acceptăm ca noi și copiii noștri să nu avem un viitor pentru că ăștia nu știu decât să fure și să jefuiască. Lupta politică, în accepțiunea lor, nu înseamnă afirmarea superiorității unei doctrine politice sau a alteia față de celelalte, în diferite momente istorice, ci o crâncenă bătălie pentru acapararea și stăpânirea bugetului națiunii române, pe care să-l devalizeaze sistematic, pentru a ne batjocori apoi cu sintagma: ”voi nu vedeți mă(bă) că nu sunt bani”?

În fața acestei grozave agresiuni, ce a dus poporul român la cel mai scăzut nivel de trai din Europa,  la subfinanțarea gravă a serviciilor publice fundamentale, la moartea celor două persoane din accidentul aviatic recent și a altora, pomenite în dezbaterile publice anterioare, este necesar să se facă ceva? Cine s-o facă?  Cetățenii, agresați prin corupția de stat, prin activități ale grupurilor de interese ale ”băieților deștepți” sau clanurilor interlope, singurele domenii performante ale guvernărilor de după 89. Cum? Poate că un fel de cetățeniadă, prin care să se facă posibilă întreruperea acestor practici, de așa-zisă guvernare, ce jefuiesc de zeci de ani poporul român, adus pe această cale în situația de rușine a Europei, s-ar impune. Aici ar trebui să avem o justiție cu adevărat independentă, o educație de asemenea și o sănătate(mai ales a minții) care să permită revenirea la vectorii morali ai oricărei civilizații ce se consideră superioară, tocmai prin respectul față de om, prin guvernarea în interesul cetățeanului, ce ar trebui să prevaleze în toate situațiile.

            Aceasta ar mai fi necesară și pentru a scăpa de teroarea politrucilor, motivul esențial al Revoluției din 89, exercitată asupra oamenilor de bună credință, singurul ”argument” la îndemâna acestei minorități agresive fiind carnetul de partid și ”serviciile” prestate pentru ”a se descurca”, pentru ”a avea spatele asigurat”,  esența filosoficei, emfaticei și ”misterioasei”(în accepțiunea lor) sintagme  ”școala vieții”.

             Ar mai fi, de asemenea, necesară acestă cetățeniadă, pentru salubrizarea politichiei românești,  pentru ca oameni cu adevărat valoroși să candideze fără teama că o dată intrați în politică se vor trezi cu hârdăul cu scârnă în cap, motivul esențial al rămânerii în afara politicii a profesionalismului și bunei credințe. De altfel, la o privire sumară, se poate constata ușor că aceasta a fost și este, în fapt, ”rețeta” ce a permis ajungerea la situația în care ne aflăm acum.

              Și ar mai fi necesară, în special, pentru ca în viitor, salvarea celor aflați în situații limită, ca aceea de acum, în care au decedat Aura Ion și Adrian Iovan, să fie posibilă prin efectul de competență prin depolitizare.

                      Și totuși, o întrebare rămâne: pentru crimele comise prin intermediul                                         incompetenței prin politizare, cine răspunde?

         22 Ianuarie 2014